Eliberarea

Un imens oftat de usurare se va fi auzit deasupra Romaniei in dupa-amiaza zilei de duminica, 22 mai. Oamenii de buna-credinta ai acestei tari se bucurau de eliberarea celor trei jurnalisti, Marie Jeanne Ion, Sorin Miscoci si Eduard Ovidiu Ohanesian, si a calauzei lor Mohammad Munaf din mainile rapitorilor care i-au retinut timp de 55 de zile in Irak. Nimeni nu se astepta atat de curand la o veste buna, mai ales dupa ce vineri la televiziunea publica presedintele Traian Basescu ne avertizase ca orice deznodamant era posibil, inclusiv unul tragic. Cu chipurile destinse si stralucitoare de bucurie, membrii familiilor celor patru ostatici s-au perindat pe ecranele televiziunilor. Toti uitasera incrancenarea cu care, doar cu cateva zile in urma, ii reprosau presedintelui lipsa vestilor de la cei dragi.
Mai putin relaxati decat familiile si decat restul populatiei au fost insa acei comentatori si politicieni care transformasera criza ostaticilor intr-o platforma de atac la adresa lui Traian Basescu. Era firesc: eliberarea ostaticilor nu poate fi privita altfel decat ca un succes al sefului statului, care din primul moment si-a asumat conducerea celulei de criza. Din vocile cavernoase ale celor care nu au fost in stare sa se bucure de vestea eliberarii s-a putut intelege, daca mai era nevoie, uriasa miza pe care o capatase criza ostaticilor in planul politicii interne. Vorbind la rece, un eventual esec al lui Traian Basescu l-ar fi paralizat politic si i-ar fi oprit elanul reformator. Este cumplit sa crezi ca pot exista oameni care fac astfel de calcule, dar ne putem permite oare sa excludem aceasta varianta, in tara in care, in decembrie 1989, mai bine de o mie de oameni au fost ucisi in imprejurari neelucidate doar pentru a legitima acele forte politice care au preluat puterea?
Lasand la o parte speculatiile, putem afirma ca odiseea jurnalistilor rapiti a fost un test pentru clasa politica si pentru mass-media din Romania. Finalul calvarului anunta si ora bilantului. Pentru ca nu mai suntem sub imperiul emotiei, vedem clar cine a trecut testul si cine nu. Cine a avut dreptate sa taca si cine a incercat sa manipuleze fara rusine opinia publica in scopuri proprii. Consecintele politice ale acestei crize si ale rezolvarii ei vor fi dramatice pentru Romania.
Incontestabil, eliberarea ostaticilor este pentru Traian Basescu o victorie la scara internationala: in timp ce jurnalista franceza Florence Aubenas se afla inca in captivitate, jurnalistii romani sunt liberi, iar daca rezolvarea situatiei lui Christian Chesnot si Georges Malbrunot a durat peste trei luni, Basescu a rezolvat situatia in mai putin de doua luni. Explicatiile pot fi diferite, dar faptele sunt incontestabile. Duminica seara Traian Basescu a aparut ca un invingator, sigur de el, masurat si lipsit de resentimente, in ciuda tuturor atacurilor sub centura din ultimele doua luni. A fost, poate, confirmarea sa ca om de stat. Pana acum fusese doar un luptator politic care nu facuse trecerea de la opozitie la putere, de la agresivitatea contestatiei la calmul deciziei responsabile. Tot duminica seara presedintele a dorit sa imparta laurii victoriei cu serviciile secrete, SRI, SIE si DIA, carora le-a atribuit aproape tot meritul rezolvarii fericite a crizei ostaticilor. Nu ne ramane decat sa speram ca presedintele are dreptate si ca serviciile nu mai sunt instrumente ale luptei politice duse de vechiul sistem impotriva progresului acestei tari. Sau ca macar o parte semnificativa a acestor servicii este loiala interesului national si capabila sa-l apere. Din pacate, pana acum nu am avut prilejul sa facem astfel de constatari independent de afirmatiile domnului Basescu.
|n mod inteligent, presedintele nu a amintit in declaratia sa de duminica nimic despre declaratiile si actiunile iresponsabile ale unor lideri politici, ca Mircea Geoana, de pilda. Recent, acesta sugerase perfid ca Basescu se zgarcea la banii de rascumparare desi viata ostatIcilor era in pericol. Presedintele nu s-a plans nici de autobuzele cu PSD-isti aduse la Bucuresti in Vinerea Mare, atunci cand in mod evident s-a incercat transformarea unui miting de solidaritate cu jurnalistii intr-un protest de strada impotriva presedintelui. Judecata la rece, aceasta tentativa emana un miros putrid si pestilential. Insuficient comentata de mass-media, ea a fost sesizata de populatie, care nu a raspuns la provocari. Ca si politicienii opozitiei care au urmarit doar extragerea de capital politic din drama celor patru, si o parte a presei a cazut la testul de maturitate al crizei ostaticilor. Unii si-au pierdut discernamantul din exasperare si solidaritate cu colegii lor rapiti, lansandu-se in critici si speculatii nefondate la adresa autoritatilor, carora le cereau in mod irational sa divulge detaliile negocierilor. Nici nu mai merita amintit ca satisfacerea acestor pretentii ar fi pus in pericol viata celor pe care voiau sa-i salveze. Alti jurnalisti insa, mult mai experimentati si mai calculati, au devenit cu buna stiinta exponentii cercurilor mai mult sau mai putin vizibile care vor subminarea cu orice pret a lui Traian Basescu. Criticile lor au purtat tot timpul pecetea tendintei si chiar a urii fata de presedintele ales.
Iata de ce, dupa uriasul oftat de usurare, nu vom putea fi linistiti, pentru ca nu avem dreptul sa uitam tentativele de manipulare din timpul crizei si pentru ca inca nu cunoastem imprejurarile rapirii. Presedintele ne-a promis amanunte in doua saptamani. De abia atunci vom sti, poate, adevarul despre aceasta bizara odisee cu final fericit si substrat tenebros.