De același autor
Putem fi de acord cu președintele Iohannis atunci când numește PSD „un pericol pentru români“ sau cu Ludovic Orban, când acuză „bulibășeala și babilonia“ din politica românească, și chiar cu Călin Popescu Tăriceanu, când îi califică pe psd-iști drept „rakeți“ - cu amendamentul că domnul Iohannis nu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a opri dezastrul provocat de PSD, că PNL nu este convingător ca opozant al PSD, iar CPT a fost sluga plecată a „rakeților“ și trebuia să se aștepte la o răzbunare în stil mafiot după ce i-a trădat. Avem acum un tablou mai complet al eșecului proiectului democratic în România, proiect care a început de altfel cu un compromis major, numit „democrație originală“. Faptul că acest eșec se profilează tot mai hidos în anul în care vom marca trei decenii de la înlăturarea lui Ceaușescu ar trebui să prilejuiască analize mult mai profunde decât cele din discursurile cu iz electoral și o preocupare mult mai intensă din partea societății civile și a populației. Dezbaterea publică se concentrează însă aproape exclusiv pe calcule politice de moment, ceea ce atestă superficialitatea aproape inconștientă cu care societatea în ansamblu și elitele politice și chiar intelectuale au abordat proiectul de țară numit România democratică.
Din perspectiva Constituției, conflictul dintre premier și președinte este fundamental fals, pentru că, potrivit articolului 85, președintele nu poate numi miniștri într-un guvern a cărui structură politică s-a schimbat decât după ce acesta a fost validat de parlament printr-un vot de încredere, iar potrivit articolului 110 (2), „Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate“. Așadar, Viorica Dăncilă minte când spune că guvernul nu cade chiar dacă pierde votul de încredere pentru noua sa structură politică, cum minte și atunci când pretinde că structura guvernului nu s-ar fi schimbat pentru că o mână de membri ALDE ar accepta să facă parte din guvernul ei, deși nu are cum să nu știe că un grupuscul de excluși nu pot echivala cu persoana juridică a unui partid.
Deși există și unele neclarități de exprimare în Constituție, este limpede că PSD, disperat să rămână la guvernare, ignoră legea, inclusiv propriul Cod Administrativ, care, la art. 62, îi cere să se prezinte în parlament când operează transferuri de atribuții de la un minister la altul, cum a făcut doamna Dăncilă pentru a ușura activitatea guvernului. Faptul că psd-iștii știu că încalcă legea este demonstrat și de faptul că au renunțat la restructurarea guvernului, care și ea trebuia aprobată de parlament. Siluirea legilor și a practicilor democratice nu este însă o noutate la PSD. Ne amintim cum a acționat USL, condusă de Victor Ponta și Crin Antonescu, în 2012 pentru a declanșa suspendarea președintelui Băsescu, modificând legi fundamentale prin vot și OUG într-un stil care i-a îngrozit pe partenerii noștri occidentali. Este un stil de Blitzkrieg, de inspirație bolșevică, bazat pe primatul voinței politice a majorității, fidel centralismului democratic, adică principiului organizatoric fundamental din statutul PCR. Așa gândea și Liviu Dragnea, când afirma că PSD și ALDE au dreptul de a modifica orice lege în numele majorității pe care o dețin în parlament.
Primatul voinței politice a majorității în fața legii și a regulilor democratice, în numele „voinței populare“ este o caracteristică a populismului de ultimă oră, care amenință ordinea democratică în Europa și în America, populism pe care unii politologi îl consideră mai degrabă o strategie politică decât o ideologie. Dar ceea ce face PSD este mai mult decât populism, este de-a dreptul fărădelege, iar problema principală este că singura instituție care ar putea să sancționeze această fărădelege este CCR, care s-a dovedit deja dominată de partizanii fărădelegii și care, prin decizii succesive, a slăbit puterea statului de a apăra siguranța cetățeanului de dragul de a asigura o cvasi-impunitate politicienilor corupți. Astfel, deși Guvernul Dăncilă se află la limita legalității, probabil că nimic nu se va schimba până la alegerile prezidențiale.
Faptul că politicienii corupți generează de fapt un sistem bazat pe corupție, o hidră care include polițiști și magistrați începe să devină limpede abia acum, după mediatizarea cazului Caracal. Constituirea rețelelor de tip mafiot care reunesc interlopi și politicieni cu precădere în județele dominate etern de PSD, cum sunt cele din sudul și estul țării, este consecința directă a eșecului proiectului democratic, gândit să fie nefuncțional de la bun început de cei care au preluat puterea în decembrie 1989. Iar rețelele au prosperat pentru că instituțiile menite să le combată sunt slabe și infestate de psd-iști, iar forțele politice de opoziție sunt slabe și în mare măsură compromise de complicități psd-iste. Când oare ne-au avertizat ele cu privire la mafiile politico-interlope din județele țării sau au propus o campanie de desființare a lor?
Nu știm cum vom ieși din fundătura generată de eșecul statului de drept funcțional în România. În nici un caz printr-un guvern de largă coaliție din care ar face parte Ponta și Tăriceanu. Poate doar prin alegeri anticipate, bine pregătite, deși Constituția psd-istă a avut grijă să le facă aproape imposibil de convocat. Totuși, nici o strategie de depășire a acestui impas nu are sens, dacă nu definim și nu dezbatem public cauzele lui profunde. Doar adevărul ne poate face liberi, oricât de hidos și de incomod ar fi. //
