De același autor
Un to do list cumulat, lung și sumbru, pentru care nimeni nu pare pregătit. Astfel, pe măsură ce problemele se definesc tot mai apăsat pe cerul patriei, absența celor care ar putea să le rezolve devine tot mai devastatoare.
Pentru cei care refuză să se lase guvernați de amnezie, sfârșitul de an a fost marcat de o tragedie, inadmisibilă într-o țară normală, și anume decesul pacientei care a luat foc pe masa de operație de la Spitalul de Urgență Floreasca. Nu ne vom pronunța asupra faptelor înainte să o facă cei în drept să ancheteze, dar modul în care a fost gestionat evenimentul, l-a transformat într-un simptom al unei crize de sistem care mocnește de mult și pe care tocmai cei care ar trebui să vrea să o înlăture, adică tocmai corpul medical, o perpetuează împreună cu politicienii. Nu se mai poate tăgădui, de pildă, că în spitale domnește legea tăcerii, omerta, în dauna pacienților; că managerii sunt numiți politic, cu scandal, cum a fost numit și cel de la Spitalul Floreasca; sau că standardele profesionale sunt ignorate, cel mai mare spital de urgență al țării îndeplinind doar nivelul minim al standardelor de calitate în managementul sănătății. În plus, mari personalități ale medicinei nici nu își ascund cinismul: fără să clipească, profesorul Mircea Beuran a dat vina pe personalul din cadrul sălii de operații, excluzându-i ab initio pe medici, deși nici nu se aflase în sală când a izbucnit incendiul. Și la Maternitatea Giulești, în 2010, doar o asistentă a ajuns în închisoare pentru incendiul izbucnit, medicii și managerii scăpând nevătămați și... prosperi. Iar nefericita pacientă de la Floreasca, cu arsuri pe 40% din corp, „biologic nu a rezistat ca să poată să depășească tot efortul medical care s-a făcut”. Fatalitate, nu-i așa?
Este limpede așadar că, indiferent cât de buni profesioniști ne sunt medicii, sistemul în care operează este putred moral, nu pune pacientul pe primul plan, este menținut la un grad maxim de opacitate, pentru a ascunde deficiențele de management, și este dominat de baronii politici ai medicinei, cum a fost Sorin Oprescu și continuă să fie Mircea Beuran, apărat, în disprețul oricărei deontologii, de președintele Colegiului Medicilor, Gheorghe Borcean, care s-a antepronunțat, fără rușine, în cazul de la Floreasca, chemând opinia publică să-l apere pe Mircea Beuran, fără să fi început măcar ancheta.
Așa funcționând sistemul, problema este dacă ministrul Victor Costache, presupunând că dorește reforma sa radicală, poate aduna o echipă hotărâtă, capabilă și o masă critică de medici și manageri care să-l susțină. Greu de crezut, având în vedere complicitățile politico-medicale din sistem.
Sistemul sanitar nu este însă excepția, ci rezultatul unor procese degenerative complexe care au marcat trecerea dintre ani aproape pretutindeni – de la infrastructura rutieră care nu mai face față solicitărilor, la ANAF, care funcționează în interesul evazioniștilor, la cultură, unde ministrul nu tresare când directoarea Bibliotecii Naționale descrie un concert al Deliei drept „un eveniment cultural”, la justiția care nu-și revine din dezastrul provocat de Liviu Dragnea și acoliții săi și în care antireformiștii și adversarii DNA încă fac legea și se opun desființării SIIJ, la silvicultura unde autoritățile sunt neputincioase în fața hoților de lemne și a crimelor din păduri sau la educația care produce plagiatori, impostori, analfabeți funcțional și tineri care nu știu să aplice ceea ce învață.
Nu ne mirăm deci că, tot la trecerea dintre ani, Mircea Cărtărescu trăgea concluzia, în Adevărul, că „avem un învățământ în dorul lelii și o cultură clientelară, cu instituții feudale dominate de câte-un tiran local”, adică instituții „corupte până-n măduvă”, care nu produc valori, și că trăim „un dezastru instituțional cum n-am mai trăit în România și care ne distruge viețile şi valorile”.
Întâmplător sau nu, 2020 chiar începe sub semnul deteriorării situației și perspectivelor României și ne obligă să înțelegem că nu putem continua fără a reforma politica, economia, administrația, justiția și toate celelalte domenii ale guvernării. Aniversarea a trei decenii de la căderea comunismului ne-a obligat să ne întrebăm dacă nu cumva i-am lăsat pe neocomuniști să-și facă de cap prea multă vreme, să definească matrița politică a României postdecembriste și s-o infesteze prin cancerul corupției și al imoralității până când numărul celor interesați de perpetuarea unui sistem viciat a devenit deja prea mare.
Și acum, după ce am început prost, ne-am lăsat conduși de corupți și manipulați de televiziunile aservite politic și ne-am pierdut valorile, cine va scoate țara din marasm? O fi guvernul Orban o gură de oxigen față de toate guvernele lui Victor Ponta și Liviu Dragnea, dar nu este el cumva depășit de amploarea sarcinilor cu care se confruntă? Desigur, avem nevoie de alegeri anticipate pentru a scăpa de parlamentul dominat de PSD și de anexele sale ca UDMR și ALDE, dar, după alegeri, va exista oare o majoritate dispusă la schimbări radicale sau va trebui și atunci să ne mulțumim cu cârpeli, lamentări și compromisuri mizerabile cu personaje dubioase? Va ști oare PNL să colaboreze cu USR-PLUS sau își va sabota aliații? În sfârșit, va fi capabilă noua majoritate să învingă rezistența la reforme din partea beneficiarilor actualului sistem? Iată întrebările acestui început de an, ultimul dintr-un deceniu, chinuit și chinuitor, întrebări dincolo de care se ghicește o teamă profundă: nu cumva este prea târziu pentru schimbarea în bine a României? //
