De același autor
„The time is out of joint; O cursed spite/That ever I was born to set it right!...“
Poate că premierul Emil Boc aduce prea puţin cu Hamlet; totuşi, disperarea eroului shakesperean i se potriveşte mai bine decât şi-ar fi dorit şi aceasta pentru că guvernul său a moştenit un sistem atât de defect, încât nu mai poate amâna reformele în administraţie şi economie, aşa cum au făcut antecesorii săi, care ne-au învăţat că în România nimic nu se schimbă, totul se transformă. Destinul domnului Boc este însă de a reforma ceea ce a devenit inacceptabil, adică sectorul public, deşi majoritatea celor care populează acest sector sunt ostili reformei. Această rezistenţă la reformă este adevăratul substrat al mişcărilor de protest care ne acompaniază viaţa zilnică.
Până acum sectorul public nu a fost reformat pentru că era o sursă de resurse pentru clientelă şi furniza electorat captiv. Cum PSD a guvernat direct sau indirect cea mai mare parte din timp, acest partid nu are niciun interes ca reformele să se facă, pentru că ele i-ar nemulţumi alegătorii fideli – cadre didactice, funcţionari publici, o parte a magistraţilor etc. –, adică toţi cei care depind de banii publici. Problema PSD este că se află la guvernare într-un moment istoric în care reformele nu mai pot fi evitate, fiind impuse de organizaţii internaţionale cu care nu prea putem să negociem – cum ar fi FMI şi UE - şi mai ales de criza economică.
Cel mai dramatic exemplu este cel al reformei justiţiei şi combaterii corupţiei, unde parlamentarii şi CSM au tergiversat realizarea criteriilor de performanţă (benchmarks) prevăzute în rapoartele anterioare ale Comisiei Europene, iar acum ne aşteaptă un raport definitiv în iunie-iulie. Cu toate că acest raport nu se anunţă deloc laudativ, parlamentarii jurişti abia se chinuie să termine cele două coduri – civil şi penal –, iar pe cele de procedură le-au lăsat pe toamnă. Dacă însă textele codurilor vor fi adoptate într-o versiune apropiată de textul iniţial, ele vor zădărnici eforturile de combatere a corupţiei şi vor afecta grav o serie de libertăţi civile fundamentale, cum ar fi dreptul la libera exprimare. Inapetenţa clasei politice faţă de reformarea justiţiei este evidentă din faptul că proiectul plin de hibe al Ministerului Justiţiei a fost adoptat de guvern, iar parlamentarii nu au rezolvat deficienţele lor fundamentale, potrivit presei şi ONG-urilor active în domeniul justiţiei.
Aceasta înseamnă că numai printr-o minune vom putea ieşi de sub monitorizarea UE, mai ales în contextul presiunilor exercitate asupra Comisiei Europene de statele mari şi puternice, care s-au săturat de tertipurile dâmboviţene. Săptămâna trecută, Bundestagul a adoptat o rezoluţie prin care cere blocarea fondurilor europene pentru România şi Bulgaria până când se vor realiza reformele în justiţie, iar combaterea corupţiei va deveni eficientă, ceea ce este mai grav decât voia domnul Boc să admită sâmbătă, la Realitatea TV, pentru că această cerinţă a mai fost manifestată şi în Parlamentul European, în aprilie. Ei bine, deşi aceste lucruri se ştiu de mult, doar o parte a politcienilor români au înţeles gravitatea lor, restul preferând să apere sistemul împreună cu sindicaliştii din sectorul public. Dintre ei, cei mai vehemenţi sunt cadrele didactice şi funcţionarii publici – adică reprezentanţii unor domenii în care reforma este pe cât de vitală, pe atât de întârziată.
De la începutul anului suntem agresaţi de televiziunile zise de ştiri - dar de fapt de propagandă - cu o dezbatere sterilă privind salariile profesorilor. Indiferent cât de justificate ar fi revendicările salariale ale acestora, este limpede ca lumina zilei că ele nu pot fi satisfăcute pe timp de criză. Preşedintele Băsescu şi-a asumat, alături de toată clasa politică, răspunderea pentru greşeala de a fi susţinut legea privind mărirea cu 50% a acestor salarii doar pentru a pune capăt unei discuţii interminabile între surzi. Concomitent, preşedinţia a aruncat mănuşa sindicaliştilor din învăţământ, lansând un nou set de legi ale educaţiei, care propun o reformă de substanţă. Profesorii însă şi-au astupat urechile şi şi-au acoperit ochii, cerând să li se garanteze titularizarea pe post pe vecie, adică perpetuarea sistemului corupt şi neperformant în care lucrează şi pe care-l întreţin.
Nu va fi Ecaterina Andronescu ministrul de al cărui nume să se lege o reformă reală a educaţiei: ea s-a dovedit incapabilă să-i stăpânească pe sindicalişti şi a trebuit să fie scoasă din impas de intervenţia „artileriei grele“ compusă din Dan Nica, Marian Sârbu şi Gheorghe Pogea, care i-au trimis pe sindicalişti acasă fără prea mare efort – semn că toată mişcarea lor de protest a fost doar o manevră politico-sindicală, cum am susţinut săptămâna trecută în revista 22. Doamna Andronescu nu numai că a boicotat în 2007 dezbaterea de la Cotroceni asupra raportului comisiei prezidenţiale pe tema educaţiei, dar a şi dovedit că pentru ea reforma înseamnă reducerea orelor de sport, de limbi străine şi de istorie – adică măsuri ce pot fi numite, ca şi doamna ministru în campanie, „garantat Vanghelie“. Totodată, anticipăm că PSD va sabota tacit reforma educaţiei din motive polticianiste, adică pentru a nu-i oferi un atu preşedintelui Băsescu.
Din păcate, nici UE, nici FMI nu ne cer reforma învăţământului. Ne cer în schimb legea salarizării în sectorul bugetar, adică anularea unui sistem de salarizare aberant, în care sporurile multiplicau salariul de câteva ori, iar femeia de serviciu din Ministerul de Finanţe câştiga mai mult decât un medic specialist.
Nu este de mirare că noua lege, inspirată după modelul german, dă naştere zilnic la strigăte de revoltă din partea sindicaliştilor: dacă legea este clară şi unitară, iar sporurile nu vor putea depăşi 30% din salariu, nu mai poţi negocia privilegii speciale, pe bucăţele. Nemulţumirile actuale ale sindicatelor sunt însă nişte biete scâncete faţă de tunetele şi fulgerele pe care le va stârni proiectul unei reforme a pensiilor, care va ataca frontal problema pensiilor speciale. Ceea ce e mai rău în domeniul rezistenţei la reformă abia are să vină.
Cu sabia lui Damocles atârnată de UE şi FMI deasupra capului nostru, putem totuşi nădăjdui la unele schimbări în domeniul salarizării bugetarilor şi parţial în justiţie. În educaţie, în schimb, perspectivele sunt sumbre. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă nu am fi fost membri UE, dacă nu ar fi venit criza şi nu am fi fost nevoiţi să cerem împrumuturi de la FMI? Probabil că PSD şi PD-L ar fi convieţuit mai bine la guvernare, s-ar fi concentrat pe împărţirea frăţească a ţării şi ar fi închis spiritul reformei într-o sticlă sigilată cu şapte peceţi pe care ar fi aruncat-o în fundul unei fântâni. Iar domnul Boc nu ar mai fi avut dileme hamletiene.
