De același autor
Nu există independenţi autentici cu şanse în bătălia politică, iar lupta se dă între Traian Băsescu şi coaliţia adversarilor săi – indiferent cum se va numi marioneta cu care vor decide să defileze. Restul este PR.
Avem toate motivele să credem că, atunci când au stabilit data alegerilor prezidenţiale, decidenţii nu şi-au dat seama că 22 noiembrie este ziua în care, cu 46 de ani în urmă, a fost asasinat preşedintele John F. Kennedy. Fără să vrea, ei au surprins corect spiritul de „character assassination“ în care se desfăşoară deja campania electorală la trusturile mogulilor, fapt constatat de curând şi de Oxford Analytica, spre maxima isterizare a cohortelor de mercenari plătiţi regeşte de moguli.
Isteria mediatică nu este însă singura armă cu care luptă coaliţia politico-economică organizată în scopul îndepărtării lui Traian Băsescu din viaţa politică: pregătirea unui candidat capabil să-l învingă la urne pe actualul preşedinte este şi ea o linie de atac importantă. Deoarece partidele nu pot furniza un astfel de candidat, coaliţia în cauză înţelege să joace din nou cartea candidatului independent, cu care a reuşit atât de bine la alegerile locale din Capitală, în 2008. Cum bătălia finală se apropie, nu mai este timp de figuranţi, toate eforturile fiind concentrate în sprijinul candidatului cotat cu cele mai multe şanse. Acestea fiind zise, am putea încheia articolul, adăugând doar că figurantul în galeria independenţilor a fost Radu Duda, retras din cursă înainte ca ea să fi început, dar după ce a târât Casa Regală într-o aventură nefericită; iar candidatul pe care mizează adversarii preşedintelui este Sorin Oprescu, care, după ce ne-a asigurat că vrea să stea trei mandate la Primărie, a declarat că „ia în calcul, foarte serios“, o candidatură la preşedinţie. Vom mai zăbovi totuşi, pentru că această comedie a independenţilor este prea periculoasă pentru a fi trecută cu vederea.
Nu ştim exact când a început să se gândească domnul Oprescu la prezidenţiale, dar, sigur, cei care-l susţin şi-l finanţează au hotărât că trebuie s-o facă după ce au evaluat serios şansele contracandidaţilor lui Traian Băsescu. Faptul că maeştrii combinaţiilor din umbră „iau în calcul serios“ candidatura lui Sorin Oprescu ne sugerează două lucruri: 1) că domnul Geoană nu are şanse de a-l învinge pe preşedinte într-o confruntare directă, ceea ce de altfel era uşor de anticipat, şi 2) că vechea gardă sau nucleul dur al PSD pregăteşte debarcarea actualului preşedinte al partidului. De altfel, însăşi candidatura lui Sorin Oprescu este un şah la Mircea Geoană, pentru că anunţă repetarea scenariului după care a fost ales primar Marian Vanghelie în 2004, când era „independent“, iar candidatul oficial al PSD nici nu şi-a făcut campanie; scenariu repetat în 2008 în Capitală, când adevăratul candidat – tot „independent“ – al PSD a fost Sorin Oprescu, iar Cristian Diaconescu a făcut figuraţie cu bună ştiinţă.
Mircea Geoană riscă să-i calce pe urme actualului ministru de Externe, de vreme ce domnul Oprescu l-a mobilizat, se pare, în sprijinul său pe însuşi Octav Cozmâncă, organizator desăvârşit al operaţiunilor PSD. Cum nu se mai poate retrage din cursă, domnul Geoană riscă să se claseze pe locul trei în primul tur al prezidenţialelor şi nici măcar să nu intre în „marea finală“. În acest caz, partidul va avea toate motivele să-l debarce şi să-l recheme la sânul său pe Sorin Oprescu, indiferent de rezultatul prezidenţialelor. Acesta este scenariul cel mai probabil pe care l-au pus la punct Ion Iliescu şi apropiaţii săi, care nu au renunţat niciodată la recucerirea partidului şi care sunt, în acelaşi timp, animaţi de o ură neîmpăcată faţă de Traian Băsescu.
Se va fi dedus deja că nu cred în „independenţa“ lui Sorin Oprescu. Probabil că niciun om cu un nivel minim de educaţie, de informare şi de bun-simţ nu acceptă această ficţiune, pentru simplul motiv că o campanie prezidenţială necesită surse financiare şi logistice pe care nu şi le poate permite niciun independent autentic. În plus, susţinerea primită din partea vechilor cadre din PSD demonstrează că domnul Oprescu este doar un pion al celor care-l finanţează şi care i-au construit cariera şi profilul politic: pe fondul scârbirii electoratului de politicienii consacraţi, la care lucrează zilnic televiziunile mogulilor, el trebuie să apară ca un personaj diferit, „fără stăpân“, cum îi place să clameze, pentru a atrage voturile de protest ale celor naivi, în speranţa că electoratul urban nu se va duce, nici acum, la vot.
Deşi sprijinul pesediştilor bătrâni nu garantează automat victoria domnului Oprescu, el poate fi un element important, pentru că Octav Cozmâncă & co. dispun de structuri organizatorice în teritoriu, acolo unde primarul Capitalei este practic necunoscut şi unde Traian Băsescu duce, de câteva luni, o campanie frenetică. Mai rămâne de rezolvat însă chestiunea prestaţiei individuale a domnului Oprescu într-o campanie de durată. Cea din 2008 a fost foarte scurtă, pentru că domnul Oprescu s-a înscris în cursă târziu. Atunci a mizat pe elementul surpriză, a pozat în victimă şi a jucat pe un spaţiu restrâns – Bucureşti. Acum, candidatura sa nu mai este de fapt o surpriză pentru nimeni, victimă nu mai are cum să fie, iar România s-ar putea dovedi un spaţiu prea vast pentru un personaj cu un program de viaţă prea puţin disciplinat. În plus, puţini bucureşteni sunt convinşi de realizările sale ca primar.
Să nu ne pierdem însă în speculaţii. Important este să ne menţinem luciditatea şi să înţelegem că lucrurile sunt, de fapt, mult mai simple: nu există independenţi autentici cu şanse în bătălia politică, iar lupta se dă între Traian Băsescu şi coaliţia adversarilor săi – indiferent cum se va numi marioneta cu care vor decide să defileze. Restul este PR. //
