Longevitatea unei diversiuni de tip securist

Au trecut deja câteva zile de la stupefianta declarație a premierului Cioloș, din 29 mar­tie, referitoare la nonapartenența sa la serviciile de informații și nimeni nu i-a înțeles încă rostul. De ce a simțit el nevoia să declare, neîntrebat, „N-am fost, nu sunt și nici n-o să fiu vre­odată ofițer acoperit“? Să nu cunoască tocmai Dacian Cioloș zicala franțuzească „qui s’excuse s’accuse“? Din păcate, după cum s-a aflat ulterior, premierul gă­sise cu cale să reacționeze public la o postare a lui So­rin Roșca-Stănescu pe blogul personal. Supărat că prim-ministrul pune în pericol utilizarea necontrolată a cartelelor pre-pay - care sunt de altfel mană cerească pen­tru teroriști și infractori -, domnul Roș­ca-Stănescu își îngăduise în final o spe­culație pentru care mărturisea că nu are nicio probă: „Nu cumva acest domn Da­cian Cioloş este, el însuşi, parte a «sis­temului»? Aoleo! Nu o fi şi acest individ ofiţer acoperit?“. Nu înțelegem prea bine cum de a fost sfătuit premierul să reac­ționeze solemn la o speculație gratuită a unui colaborator dovedit al Securității, ca­re în plus mai execută și o sentință pe­nală, chiar dacă a fost eliberat condiționat anul trecut, fiind condamnat în dosarul Rompetrol pentru utilizare de informații privilegiate și constituirea unui grup infracțional organizat.

În ce țară oare reacționează atât de prompt șefii de guverne la insinuările unor condamnați penal? Înainte de a în­cerca să răspundem la această întrebare, în­să, ar trebui să răspundem la alta, la fel de gravă: în ce țară civilizată condamnații penali sunt invitați să-și spună părerea la toate te­leviziunile de știri, pe post de formatori de opinie, așa cum se în­tâm­plă la noi? Sau sunt invitați de mi­niș­tri în funcție la evenimente publice, cum a fost invitat Adrian Năstase de fostul ministru de Ex­terne Bog­dan Aurescu la lansarea cărții acestuia din ur­mă? Dar în țara în care toți politicienii fac sluj în fața televiziunii unui mare con­dam­nat penal, care execută o condamnare de zece ani și care a fost declarat oficial cola­bo­ra­tor al Securității - l-am numit pe Dan Voi­culescu -, a devenit o regulă ca astfel de oa­meni să dicteze regulile jocului. Nu a luat până și președintele Iohannis apărarea Antenei 3 împotriva ANAF, o instituție a statului care - măcar o dată în viața ei - își făcea datoria? În această lume întoarsă pe dos din punct de vedere al valorilor și standardelor de moralitate publică, penalii sunt cei care îi admonestează pe demnitari - fiind copios mediatizați - și foștii securiști îm­part certificate de bună purtare sau ara­tă cu degetul, fără probe, către toți cei ca­re le amenință supremația și interesele. Fap­tul că această practică, de inspirație ka­ghebistă, s-a încetățenit în spațiul pu­blic românesc dă măsura derivei morale a societății în care trăim.

Inspirată de practicile fostei instituții de po­liție politică, vânătoarea de vrăjitoare s-a extins la presupușii „ofițeri acoperiți“ ai SRI din justiție și din presă, la semnalul dat anul trecut de fostul director al SRI, George Maior. Intervievat de directorul EVZ, Dan Andronic, ulterior el însuși ur­mărit penal, domnul Maior a ținut să spu­nă că „în presă sunt ofițeri acoperiți ai SRI“, ca și în justiție și în politică - ceea ce nu ar declara niciun conducător serios al unui serviciu de informații, ci doar unul care știa că va fi obligat să plece și a vrut să lanseze o petardă, de care să se fo­losească ulterior apropiații săi. Speculez și eu, dar nu chiar fără probe, de vreme ce ime­diat după aceea Elena Udrea a început să se plângă că este victima acoperiților din justiție și din presă, într-o serie de de­clarații intens mediatizate, menite, în min­tea ei, să discrediteze DNA și instanțele care urmau să judece cauzele în care era implicată, direct sau indirect.

Nimeni nu observă totuși că țintele tele­vi­ziunilor care practică această diversiune longevivă de tip securist sunt de regulă ziariștii incomozi pentru interesele ma­ri­lor urmăriți și ale marilor condamnați pe­nal: cei care apără DNA; cei care scriu sistematic despre marile dosare penale ale politicienilor - Gala Bute, despăgubirile frau­duloase de la ANRP, Microsoft etc.; cei care demonstrează că decizia CCR pri­vind interceptările îngreunează anchetele în cazurile de corupție și crimă organizată; cei care cer ca și cartelele pre-pay să fie achi­ziționate în aceleași condiții ca și abo­namentele de telefonie mobilă, adică după legitimarea beneficiarului, pentru a evita utilizarea lor în scopuri criminale. Astfel, orice dezbatere serioasă pe teme majore pen­tru societate este sabotată din start, iar adevărații acoperiți își văd de treabă, publicând netulburați pe bloguri infor­ma­ții pe care nu le poți obține decât dacă anu­mite instituții vor să ți le dea. Spiritul critic a murit, discernământul a atins cota zero. Până și mintea unui fost comisar eu­ropean de succes, astăzi premier teh­no­crat, poate fi virusată de diversioniști, iar populația se lasă manipulată cu voluptate. Preocupat de diferitele metode de mis­ti­fi­care a realității, acceptate cu seninătate de opinia publică, Umberto Eco afirma că puterea într-un stat este deținută de cei ca­re controlează mass-media. Luați te­le­vi­ziunile la rând și peste tot veți găsi le­gă­turi cu fosta Securitate (săptămâna tre­cu­tă, Realitatea TV se dădea de ceasul mor­ții să-l reabiliteze pe Iulian Vlad) sau cu protagoniștii unor serioase dosare penale. Ei ne conduc - și nici măcar nu sunt aco­periți, ci cât se poate de vizibili.