Manuscrisul mafiot

Bucureștiul este un oraș făcut din cuvinte, cum demonstrează, memorabil, Doina Ruști în Manuscrisul fanariot. Tot astfel și politica românească, lipsită de realizări concrete, mizează pe forța cu­vintelor pentru a se jus­ti­fica, sperând să genereze o realitate virtuală con­vin­gă­toare, pornind de la pre­mi­ze false. Doar că, atunci când singurul lucru ade­vă­rat despre cuvintele poli­ti­ci­enilor este că ele sunt doar minciuni, realitatea pe care ele o generează devine de-a dreptul malefică. Zi de zi, discursul politicienilor trece realitatea printr-o serie de oglinzi deformante, ca la bâlci - un bâlci al deșertăciunilor, un târg al minciunilor -, pentru a o fixa, astfel schi­monosită, în mintea celor care îi as­cul­tă și a oculta adevărul. Forța transfor­ma­toare a minciunilor a fost studiată înde­lung de politologi și de scriitori - cei mai buni dintre ei revelând în final potențialul ei destructiv.

Șerban Nicolae și Traian Băsescu sunt as­tăzi campionii acestui gen de discurs min­cinos, promovat în scopul justificării gra­ție­rii faptelor de corupție de tot felul. El are câteva direcții, dintre care una, cea prac­ticată de Șerban Nicolae, este primitiv mincinoasă, iar cealaltă, promovată de Traian Băsescu, este un exemplu de per­fi­die. Nu vorbim aici de fake news, ci de ma­nipularea clasică și fără rușine.

Pretextele invocate de Șerban Nicolae pen­tru a susține grațierea faptelor de corupție sunt mai ușor de desființat. Senatorul PSD, pupil al lui Ion Iliescu și servitor al lui Cătălin Voicu, susține că trebuie gra­țiați și corupții pentru a elibera peni­ten­ciarele și a evita sancțiunile europene. Co­rupții din pușcării sunt însă sub 250 la ora actuală, ceea ce reprezintă sub 1% din cei încarcerați. Nu rezolvăm deci mare lu­cru eliberându-i. Dacă voia să rezolve problema con­di­țiilor din penitenciare, bi­necunoscută de mulți ani, dar luată în seamă doar du­pă ce au ajuns la închisoare o parte dintre politicieni și din clientela lor, PSD ar fi trebuit să prevadă în pro­gra­mul de guvernare acest obiectiv și să introducă în buget fonduri pentru cons­truirea de noi spații. Știm bine că nu a fă­cut-o și presupunem că a fost o omisiune deliberată, menită să permită invocarea aces­tui argument ca pretext pentru gra­țierea corupților.

Mai periculos este discursul fostului pre­șe­dinte Traian Băsescu, care justifică de­tur­narea banilor publici către conturile de cam­panie ale partidelor politice prin fap­tul că politicienii acuzați și condamnați de această infracțiune „nu au dus banii aca­să“, ci i-au dat oamenilor sub formă de pi­xuri, găleți, geci și pui fripți, pentru că Legea finanțării partidelor politice pe atunci era strâmbă. Nu știu cum a stabilit domnul Băsescu faptul că politicienii în cauză nu s-au înfruptat și ei din fondurile deturnate, dar, oricum ar fi, argumentul este inacceptabil, pentru că deturnarea de fonduri nu poate fi justificată. Nimeni nu le-a dat vreodată dreptul acelor demnitari să folosească banii publici în interesul par­tidelor lor, iar argumentele domnului Bă­sescu sunt doar o perdea de fum menită să mascheze un adevăr cât se poate de sim­plu și categoric: furtul e furt și, ca ata­re, trebuie pedepsit. O societate care tole­rează furtul nu se poate vindeca de hoție. Nici celălalt argument al fostului preșe­din­te, potrivit căruia politicienii trebuie eli­berați de frica față de „instituțiile de for­ță“, nu stă în picioare. Cine sunt inst­i­tuțiile de forță? SRI și DNA? Las la o parte ten­tativele domnului Băsescu și ale te­le­viziunilor deținute de penali de a acredita ideea că SRI ar fi echivalentul fostei Se­cu­rități și DNA ar fi prelungirea procuraturii comuniste, pentru că, deși serviciile se­crete nu sunt monumente de probitate și transparență și DNA mai dă și rateuri, nici criticii lor nu au adus vreun argument în sprijinul acuzațiilor formulate.

Să admitem însă că dorința domnului Bă­sescu devine realitate și clasa politică nu se mai teme de procurori. Vor fura oare mai puțin aleșii nației? Eu cred că, dacă dispare teama de procurori, fură ca în co­dru, pentru că s-ar crea un hazard moral extrem de periculos, un fel de garanție că furtul - căci corupția nu este altceva decât furt din banii publici - va fi cumva iertat și hoții făcuți scăpați. Adică o poliță de asigurare pentru continuarea practicilor co­­rupte, cu atât mai mult, cu cât unii ju­riști atrag atenția că așa-zisa Lege a gra­țierii nu este altceva decât o amnistie mas­cată a faptelor de corupție comise până la 1 ianuarie, 2017, adică îi salvează de ri­go­rile justiției și pe cei care nu au fost încă ju­decați pentru fapte de corupție și anu­lează toată munca procurorilor DNA din ultimii ani. Asta vrem? Nu avem nevoie de un moment zero pentru o clasă politică venală și coruptă: avem nevoie de un mo­ment al adevărului și de corecțiile ad­mi­nistrate de justiție. În paralel, trebuie schim­bate legile care favorizează practicile corupte și construit alt sistem, dar nu cu aceiași politicieni corupți, scăpați de ri­gorile legii.

Să mă ierte Doina Ruști că i-am târât ro­ma­nul în universul chinuit al cronicii mo­cirlei politice, dar ce pot face dacă mi-a plăcut atât de mult cartea? Sigur, cadrul este fanariot, dar romanul este con­tem­po­ran. Și nu este neapărat un roman istoric. În ceea ce privește realitatea prezentului, văd istoria transformării argumentelor an­ticorupție și projustiție într-un discurs ca­re justifică astăzi malversațiunile finan­cia­re și cere clemență pentru hoți ca pe un veritabil manuscris mafiot. Eroul Ma­nu­scri­sului fanariot își pierde libertatea și moa­re rob, cu toți copiii lui, sucombând nu numai pasiunii sale, ci și cinismului și cruzimii celui care avea puterea să impună re­gulile jocului. Fiți atenți deci la ce ac­cep­tați. Literatura nu este niciodată numai fic­țiune. Iar manuscrisul mafiot se scrie sub ochii noștri.