De același autor
“Faptul ca majoritatea crede un anumit lucru nu inseamna neaparat ca majoritatea are dreptate.” Aceasta propozitie incorecta politic a fost rostita de Margaret Thatcher, una din putinele personalitati respectate si de cei care nu le simpatizeaza. Merita, asadar, sa-i acordam atentie si sa incercam s-o verificam in practica. Un caz la indemana pentru un astfel de exercitiu intelectual este demisia ministrului Educatiei, Mircea Miclea. Daca nu ar fi fost gripa aviara, si astazi ar fi plans de dorul lui sindicalisti, oameni politici si ziaristi. Cum H5N1 a acaparat intre timp prim-planul politic, si caracterul subversiv al acestei demisii a fost prea putin analizat.
Demisia ministrului Miclea ridica doua probleme: una legata de faptul in sine al demisiei si a doua legata de modul in care a fost depusa. Oricat ar parea de ciudat, merita sa ne intrebam daca aceasta demisie avea un temei real. Domnul Miclea a sustinut, intr-un comunicat, ca este nemultumit de bugetul insuficient, sub 4%, acordat invatamantului. Cu cateva zile mai devreme, pe 5 octombrie, in cadrul unui briefing de presa la guvern, domnul Miclea nu dadea insa nici un semn de nemultumire, desi avem motive sa credem ca ministrul de Finante nu fusese nici atunci generos. Oricum, bugetul a fost dezbatut in cateva sedinte de guvern, cand toti ministrii au avut posibilitatea sa se exprime.
Demisia ministrului Mircea Miclea a fost insa mana cereasca pentru sindicatele din educatie, care nu au contenit sa-l laude, subliniind dureroasa subfinantare a invatamantului romanesc. Nu negam aceasta subfinantare si nici consecintele sale nefaste, dar tinem sa amintim, de dragul adevarului istoric, ca aceiasi oameni care l-au eroizat pe Mircea Miclea saptamana trecuta l-au hulit pana atunci: sindicatele din invatamantul preuniversitar, care scandau la mitinguri “din toti cati ministri au fost/Miclea, tu esti cel mai prost”, ca si presedintele federatiei sindicatelor cadrelor universitare, Razvan Bobulescu, care nu a scapat nici o ocazie sa-i ceara demisia si sa-l declare incapabil sa conduca destinele scolii romanesti. Ca sindicatele doresc mai multi bani pentru invatamant este firesc. Nu este insa deloc garantat ca demisia ministrului va genera fonduri. Cel mult va stopa reformele initiate.
Reactiile politice ne spun mai mult despre aceasta ciudata demisie: PD s-a grabit sa-l aprobe, ca si o parte a opozitiei, desi fostul ministru Ecaterina Andronescu a apreciat ca ar fi trebuit sa lupte pana la capat. Si pe vremea PSD s-a obtinut in 2004 o importanta rectificare de buget in favoarea invatamantului. Presedintele tarii insusi a avut cuvinte calde pentru ministrul demisionar, atragand atentia asupra obligatiei guvernantilor de a respecta promisiunile din campania electorala. In lumina acestor remarce, liberalii, care detin portofoliul Finantelor, apareau ca niste politicieni lipsiti de cuvant - spre deosebire de integrul si principialul ministru PD-ist care a demisionat pentru ca nu a obtinut cel putin 5% din PIB pentru educatie. Ceea ce presedintele si liderul PD, Emil Boc, au omis este ca programul electoral al Aliantei D.A. prevedea finantarea invatamantului cu 6% din PIB abia in 2008, nu imediat, in 2006. Mai putin politice au fost reactiile colegilor de guvern ai domnului Miclea: ministrii Agriculturii si, respectiv, al Mediului, i-au atras atentia fostului (si viitorului?) lor coleg ca nici ei nu erau multumiti de fondurile acordate, dar nu intelegeau sa paraseasca echipa. Cuvantul-cheie in aceasta fraza este “echipa” - cuvant al carui sens domnul Miclea il va intelege poate in viitor.
Daca taciturnul ministru al Finantelor ar fi fost mai putin masochist, si-ar fi facut cunoscuta si propria versiune a evenimentelor, si anume ca bugetul suporta imense constrangeri din cauza fondurilor cheltuite fara discernamant in anul electoral 2004; ca productivitatea muncii in Romania nu se ridica la standardele cerute si ca, in ansamblu, economia romaneasca nu poate sustine o finantare corespunzatoare a sectoarelor bugetare. Dar ministrul Sebastian Vladescu se afla la Luxembourg la o reuniune ECOFIN, iar primul ministru intr-o vizita oficiala in Italia. Trebuie sa remarcam totusi ca momentul depunerii demisiei a fost ales cu mare arta - astfel incat singura voce auzita sa fie a contestatarului. Asta da, fair play!
Am ajuns astfel la modul problematic in care a ales sa-si depuna demisia ministrul Educatiei: in loc sa aiba o discutie barbateasca cu premierul, si-a trimis demisia la Cabinet prin curier. Dincolo de lipsa de eleganta, procedeul tradeaza un posibil substrat politic: inca o lovitura la temelia guvernului Tariceanu din partea PD, pe o chestiune de mare vizibilitate si de principiu. Modelul a fost aplicat si de Mona Musca, cu succes la public. Nu este de mirare deci ca liberalii au perceput demisia domnului Miclea ca pe un gest ostil si au replicat cu cateva declaratii taioase la sfarsit de saptamana.
Este cert, asadar, ca demisia ministrului Miclea a accentuat din nou tensiunile in Alianta. Nu este inca limpede daca aceasta a fost si intentia demisionarului. In fond, cu putina flexibilitate de ambele parti, criza se mai poate rezolva. Daca domnul Miclea va reveni asupra deciziei sale radicale, va fi un semn bun pentru relatiile dintre PD si PNL. Daca se va mentine pe pozitie insa, nu vom putea elimina suspiciunea unui joc politic - un joc cu lovituri sub centura aplicate reciproc, de care am inceput sa ne plictisim.
