De același autor
Chiar dacă actuala coaliţie va rezista până la prezidenţiale, partidele componente riscă să se compromită: PD-L îşi va pierde toată credibilitatea dacă nu va face nicio reformă şi nu va reduce cheltuielile bugetare; iar PSD riscă să fie perceput ca un partid neserios, pentru că rămâne într-o echipă pe care o beşteleşte de câte ori poate, doar de dragul accesului la fonduri publice.
„Am ajuns la situaţia «ba tu, ba eu, ba mă-ta»... Ori reuşim să găsim căi prin care să nu ne mai certăm... ori să rupem pisica“... „Până se hotărăsc taberele din PSD cum să rupă pisica, moare căţeaua în curte.“ Acest colorat schimb de replici dintre secretarul general al PSD Liviu Dragnea şi, respectiv, pedelistul Marcel Hoară sintetizează plastic relaţiile din interiorul coaliţiei de guvernământ atât în substanţa, cât şi în stilul lor. Desigur, el ar fi fost mai potrivit pentru raporturile dintre putere şi opoziţie, deşi în democraţiile consacrate disputele nu coboară la nivelul certurilor din cârciumă – pentru că nici opoziţia nu este echivalentă cu vecinul pe care-l urăşti pentru că ţi-a furat găinile, ci este egalul tău, exponent al unei filozofii politice diferite, dar la fel de legitime, animat de aceleaşi sentimente patriotice şi de acelaşi devotament faţă de binele public. În aceşti termeni se exprima, de altfel, atât George W. Bush, în 2004, la adresa rivalului său democrat John Kerry, cât şi John McCain, la adresa lui Barack Obama, în campania de anul trecut. În Marea Britanie, parlamentarii opoziţiei sunt numiţi colegi de către cei aflaţi la putere, iar Regina vorbeşte despre „my loyal Opposition“. Nu spunem că în campaniile electorale din Marea Britanie şi din America nu se recurge uneori şi la mijloace murdare – dar de la un anumit nivel în sus, acestea nu mai sunt admise, pentru că publicul le-ar respinge.
La noi, însă, politicienii cred că alegătorii acceptă orice, de vreme ce mulţi dintre ei îşi vând voturile pentru bani, alimente sau pături. De aceea, PSD şi PD-L se luptă acum pentru voturile de la sate, ştiind că electoratul urban este mai exigent şi dispreţuieşte spectacolul ieftin de pe scena noastră politică, unde partenerii se ceartă la cuţite şi apoi se împacă de dragul averii comune şi în care acelaşi actor, PSD, joacă două roluri în acelaşi timp: de partid aflat la putere şi de partid de opoziţie. Un asemenea comportament nu se poate explica într-un context democratic civilizat şi coerent, ci doar într-o cleptocraţie, unde nu contează morala şi principiile, ci doar accesul nelimitat la banii publici. De altfel, acest acces – şi nu compatibilitatea convingerilor politice – a fost şi temeiul tuturor coaliţiilor politice din România, ceea ce poate explica şi lipsa lor de coeziune. Comportamentul duplicitar al PSD nu este excepţia, ci norma în politica românească, fiind elocvent ilustrat şi de colaborarea dintre PNL şi PSD în perioada guvernului Tăriceanu 2, sau chiar de atitudinea PD faţă de guvernarea CDR.
Poate pentru că a dominat toate combinaţiile politice din care a făcut parte până acum, PSD nu se poate obişnui cu rolul de partener egal ce-i revine în actuala coaliţie şi mai ales nu se poate obişnui cu Traian Băsescu – marele obstacol din calea hegemoniei la care visează. Urmărind două obiective contradictorii – înlăturarea lui Traian Băsescu şi guvernarea alături de partidul acestuia, care-i asigură accesul la banii publici –, PSD a intrat într o logică distructivă care-i dictează un comportament contradictoriu: face scandal pe tema codurilor juridice sau a acordului cu FMI, pe care apoi le votează; apoi revine şi cere socoteală pentru cheltuirea banilor, deşi ştie, ca noi toţi, că banii au ajuns la BNR; se aliază cu PNL pentru a-i discredita pe miniştrii PD-L, deşi protocolul coaliţiei i-ar fi dictat cu totul altceva, şi face caz de propriul program anticriză – de parcă nu ar avea miniştri în guvern. Cu asemenea parteneri, cine are nevoie de duşmani?
PD-L a reacţionat târziu, dar în trombă: răbdătorul Emil Boc le-a reproşat pesediştilor că „se distanţează tot mai mult de parteneriatul pentru România şi de priorităţile românilor“, urmat de Vasile Blaga, care a ameninţat cu restructurarea guvernului până la prezidenţiale. Apoi, după ce PSD a protestat brutal faţă de afirmaţiile preşedintelui Băsescu la RRA, PD-L a emis în sfârşit un comunicat dur în care îi acuza pe social-democraţi că au abandonat priorităţile guvernării şi că sunt „populişti“, „inconsecvenţi“ şi „iresponsabili“. Cum nu se aştepta la un „aşa afront“ din partea unui PD-L mai degrabă flasc, PSD s-a repliat. Brusc, toată artileria grea – de la Viorel Hrebenciuc până la însuşi Vanghelie - a început să vorbească despre menţinerea coaliţiei de dragul ţării, iar duminică, 2 august, vicepreşedintele PSD Constantin Niţă declara patetic că „ruperea coaliţiei nu avantajează niciun partid politic şi nu avantajează ţara“. Tara avea însă aceleaşi dificultăţi economice şi atunci când PSD arunca cu murdărie în ventilator şi se alia cu PNL contra partenerilor de guvernare.
Chiar dacă actuala coaliţie va rezista până la prezidenţiale, partidele componente riscă să se compromită: PD-L îşi va pierde toată credibilitatea dacă nu va face nicio reformă şi nu va reduce cheltuielile bugetare; iar PSD riscă să fie perceput ca un partid neserios, pentru că rămâne într-o echipă pe care o beşteleşte de câte ori poate, doar de dragul accesului la fonduri publice, adică se comportă precum câinele – sau căţeaua domnului Hoară - care nu pleacă de la măcelărie. Iar preşedintele mai „ţine în braţe“ coaliţia doar pentru a nu-i lăsa pe pesedişti în opoziţie în momentele economice dificile care vor urma. Ambele tabere se detestă, dar rămân împreună într-un aranjament precar, pentru că deocamdată orice formulă alternativă le este dezavantajoasă. Si să nu vă mire dacă, după prezidenţiale, în cazul în care nu se va schimba locatarul de la Cotroceni, căţeaua şi pisica vor invoca din nou interesul naţional pentru a rămâne împreună stăpâne pe măcelărie. //
