De același autor
Dacă tragem linie şi facem bilanţul săptămânii trecute, nu putem trece la capitolul „câştiguri“ decât faptul că majoritatea parlamentară, care susţine guvernul, încă nu s-a destrămat. La capitolul „pierderi“ putem înregistra toate zilele săptămânii, căci a fost încă o săptămână pierdută nu numai pentru reformă, ci şi pentru onorarea angajamentelor asumate faţă de FMI. Suntem aşadar din nou pe pierderi, dar nu ar trebui să fim surprinşi, dacă urmărim raţionamentul făcut recent de Mircea Cărtărescu în EVZ: „când puterea e imbecilă şi opoziţia ticăloasă, la ce altceva ne putem aştepta?“.
Trâmbiţele Apocalipsei au sunat de la începutul săptămânii, când reprezentantul FMI, Jeffrey Franks, şi-a scos mănuşile şi a lansat un avertisment serios la adresa guvernului şi parlamentului în privinţa restanţelor acumulate în onorarea angajamentelor asumate: nici Legea salarizării bugetarilor, nici bugetul de stat nu au ajuns încă în parlament, deşi de ele depinde eliberarea următoarei tranşe din împrumutul FMI, şi nici a treia condiţie esenţială, adoptarea Legii pensiilor, nu are vreo şansă să se materializeze prea curând, pentru că opoziţia a blocat-o în Senat de peste o lună, ignorând Constituţia şi schimbând în Comisia de muncă toate articolele, deşi nu are dreptul să se pronunţe decât asupra propunerii preşedintelui privind vârsta de pensionare pentru femei.
Niciodată nu a fost opoziţia mai destructivă decât acum. Marile momente de consens naţional, când opoziţia şi puterea reuşeau să se înţeleagă asupra unor chestiuni de interes naţional, sunt acum istorie. Opoziţia – adică PSD, PC şi PNL - par obsedate de blocarea oricărei iniţiative a guvernului, indiferent care ar fi ea şi indiferent cât pierde ţara. Cu cât lucrurile merg mai rău şi oamenii sunt mai nemulţumiţi, cu atât mai bine – aceasta pare să fie filosofia opoziţiei, ceea ce ne duce cu gândul la avertismentele lui Ion Iliescu privind crearea „unei situaţii explozive“, poate chiar revoluţionare, visul oricărui bolşevic. Ne putem întreba desigur de ce altădată se putea ajunge la un consens în momente de criză, iar acum nu se mai poate? O explicaţie posibilă – chiar probabilă – este confiscarea opoziţiei de către moguli şi arondarea liderilor ei intereselor domnilor Vântu, Voiculescu şi Patriciu. Or, mogulii vor puterea absolută pentru a continua să profite de resursele bugetare, să controleze guvernul şi să scape de rigorile legii. Traian Băsescu îi încurcă, nu însă Victor Ponta, Mircea Geoană şi Crin Antonescu, politicieni care sunt dependenţi de ei şi care probabil nu ar rezista fără sprijinul mediatic de care se bucură în prezent din partea televiziunilor „de ştiri“.
Campania de propagandă destructivă dusă de Realitatea TV şi de Antena 3 nu ar avea însă atâta succes în rândul electoratului, dacă puterea ar fi coerentă şi puternică. Dar nu este. Dimpotrivă, este subminată din interior, conştient sau inconştient, de multiple conflicte de interese care nu au nicio legătură cu programul de reformă, cu acordul cu FMI şi CE, pe scurt – cu interesul naţional. Dacă-l credem pe şeful statului, care nu admite că votul asupra reducerii TVA la alimentele de bază şi scutirii de impozite a pensiilor sub 2.000 de lei ar fi putut fi o greşeală, atunci coaliţia, în frunte cu PDL, şi-a sabotat în mod deliberat şi iresponsabil programul de austeritate. Cum legile populiste au fost retrimise de preşedinte în parlament, coaliţia este confruntată cu o nouă provocare, căreia nu prea ştim cum îi va răspunde. Instinctele coaliţiei şi ale guvernului sunt în mod cert populiste şi nerealiste: premierul şi alţi pedelişti de vază, cum ar fi de pildă Theodor Stolojan, vorbesc de creşteri salariale în sectorul bugetar în 2011, dar nici nu deschid bine gura, că îi corectează guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, care avertizează că nu ne putem aştepta la o creştere economică semnificativă în 2011. FMI ne aminteşte că mai trebuie disponibilizaţi 50.000 de bugetari până la sfârşitul anului, adică diferenţa dintre cele 74.000 de disponibilizări la care s-a angajat guvernul şi cele 24.000 pe care le-a realizat efectiv.
Un simplu calcul aritmetic arată că fără disponibilizări semnificative nu vor exista resurse bugetare pentru recuperarea reducerilor salariale de 25%. De altfel, preşedintele Băsescu condiţionase de la bun început revenirea salariilor la nivelul iniţial de reducerile de personal. Iată însă că guvernanţii vorbesc de măriri fără să fi făcut mai mult de o treime din aceste reduceri şi se fac că nu aud ce le spun domnii Franks şi Isărescu. Ce buget va întocmi aşadar un guvern care gândeşte şi vorbeşte astfel?
Înainte de a fi pedepsit la urne, autismul principalului partid de guvernământ riscă să compromită coaliţia. După blocarea Legii educaţiei de către CCR şi reacţia entuziastă a senatorului PDL Mihail Hărdău, preşedintele Comisiei de învăţământ din Senat, UDMR a lansat un avertisment dur privind ieşirea de la guvernare. Reacţia Uniunii este exagerată, căci domnul Hărdău, exponent al mafiei universitare transpartinice, este probabil interesat mai mult de blocarea oricărei reforme în educaţie decât de limba de predare a istoriei şi geografiei. De altfel, înainte de şedinţa Consiliului Reprezentanţilor Unionali ai UDMR de sâmbătă, domnul Markó Béla declara că „Legea educaţiei nu este un pretext pentru a ieşi din coaliţie“, iar după şedinţă îşi radicalizase poziţia, afirmând că „fără deblocarea Legii educaţiei, UDMR nu poate merge mai departe“. Este evident că partizanii ieşirii de la guvernare au devenit mult mai vocali în UDMR, iar soarta coaliţiei este incertă, în ciuda asigurărilor date de preşedintele Băsescu şi de alţi membri importanţi ai PDL privind „o deschidere totală pentru a rezolva problema Legii educaţiei“, poate chiar prin continuarea procedurii asumării. Un lucru este însă cert: în PDL nu plăteşte nimeni – nici Mihail Hărdău, nici Mircea Toader -, indiferent cât de grave sunt consecinţele gafelor comise. Partidul suferă de un vid de putere, este zguduit de lupte interne pentru funcţii şi posturi şi nimeni nu îndrăzneşte să supere pe nimeni.
Putregaiul moral care otrăveşte viaţa publică se revarsă aşadar din interiorul partidelor politice în parlament şi omoară firavele tentative ale guvernului de a reforma câte ceva, pe ici-pe colo, de ochii soacrei de la FMI. Mircea Cărtărescu avea dreptate să fie necruţător atât cu puterea, cât şi cu opoziţia, pentru că blocajul descurajant în care se află ţara li se datorează în egală măsură. Cu alte cuvinte, nu numai majoritatea s-a dovedit toxică – cum spunea preşedintele –, ci întreaga clasă politică românească, devenită o frână în calea reformelor. E drept că defectele ei nu sunt o noutate; efectul cumulat al acestor defecte, care s-au accentuat pe parcurs, este însă fără precedent şi riscă acum să provoace un faliment naţional. //
Taguri:
FMI, Jeffrey Franks, Mugur Isarescu, Crin Antonescu, Traian Basescu.
