De același autor
Considerată când sperietoare artificială, când pretext politic pentru unul sau altul dintre partide; minimalizată şi bagatelizată când trebuia să fie luată în serios; declarată ca fiind depăşită exact când lovea mai tare, criza economică a ajuns subiect obligatoriu de meditaţie pentru guvernul României graţie FMI, căci altfel probabil că premierul Emil Boc ar fi parlamentat cu miniştrii săi pe tema reducerii aparatului de stat până când n-ar mai fi rămas în România niciun angajat în sectorul privat care să mai plătească taxele şi impozitele din care sunt finanţaţi bugetarii, căci toate firmele lor se vor fi închis. Nici atunci nu este însă sigur că domnul Boc ar fi avut curajul să se răstească la PSD şi să afirme public că reformele din sistemul bugetar nu mai suferă amânare şi că deja am îndatorat câteva generaţii de acum înainte prin împrumuturile contractate pentru a plăti pensiile tuturor şi salariile bugetarilor.
În sfârşit, guvernul a fost trezit din transa negocierilor de faţadă nu atât de dramatismul cifrelor – la care a dovedit că este imun –, cât de forţa combinată a misiunii FMI şi a preşedintelui, care înţelege lucrurile mai repede decât protejaţii săi. Drept urmare, am asistat la o nouă serie de confruntări pe scena politică. Personajul principal a fost de data aceasta şeful statului, care, în două interviuri la posturile naţionale de radio şi, respectiv, de televiziune, şi a asumat misiunea dificilă de a anunţa veştile economice proaste şi de a formula cerinţe altădată de neconceput într-un an electoral, cum ar fi, de pildă, reducerea personalului administrativ cu 20%. Nu vom fi atât de naivi încât să credem că a făcut-o fără a avea în minte şi propriul obiectiv electoral, ci mai degrabă desluşim în atitudinea sa de kamikadze o tactică politică riscantă, dar care se poate dovedi de succes: domnul Băsescu a înţeles că este mai avantajat de o atitudine realistă faţă de greutăţile economice, pe care oamenii le resimt mai acut decât politicienii, şi că va câştiga mai multă simpatie dacă se comportă atipic într-un an electoral, adică face exact ceea ce a făcut Churchill, care, într-un celebru discurs de la începutul războiului, i-a anunţat pe britanici că nu le poate promite decât „sânge, trudă, lacrimi şi sudoare“ („blood, toil, tears and sweat“). Înainte de această celebră propoziţie, în acelaşi discurs anunţase Camera Comunelor că principalul său scop este victoria. Bănuim că şi preşedintele îşi propune să câştige alegerile ca singurul candidat realist şi capabil să înfrunte greutăţile, singurul în care se poate avea încredere în vremuri de criză.
Dacă în relaţia cu cetăţenii preşedintele adoptă o postură ce se vrea eroică, în schimb, faţă de propriul partid a fost mult mai dur: în ambele interviuri domnul Băsescu a dat de înţeles că s-ar putea să nu candideze, explicând că, spre deosebire de Emil Constantinescu, nu se simte învins de „forţele oculte“, dar îşi pune filozofic problema rostului unei candidaturi la preşedinţia unei ţări „muribunde“ şi se întreabă dacă reforma mai este posibilă în România. Cu alte cuvinte, pedeliştii au fost avertizaţi că, dacă nu se angajează în programul de reforme radicale cerut de preşedinte, riscă să fie abandonaţi de acesta şi izgoniţi de la guvernare de oricare dintre succesorii săi. PD-L pare să fi priceput mesajul şi pericolul: Emil Boc a anunţat imediat, cu toată fermitatea de care este capabil, că guvernul „pleacă acasă“ dacă nu face reforme, iar coaliţia de guvernare va fi testată la începutul sesiunii parlamentare, când PD-L va propune asumarea răspunderii pentru Legile educaţiei, Legea salarizării unice a bugetarilor şi Legea pensiilor. Ca şi în săptămâna anterioară, Emil Boc a fost dublat de Vasile Blaga, care a avertizat chiar că reformele se vor face oricum, iar „dacă PSD nu vrea, guvernul va pica“ – ceea ce înseamnă, având în vedere mecanismele constituţionale, că PD-L va guverna minoritar şi-i va da afară pe pesedişti din „deconcentrate“ sau, în cel mai rău caz, vor avea loc alegeri anticipate concomitent cu cele prezidenţiale – adică Traian Băsescu va redeveni locomotiva PD-L, ceea ce riscă să se lase cu daune considerabile pentru Mircea Geoană şi PSD. Iată cum, în ceasul al doisprezecelea, pedeliştii s-au întors la Tata şi dintr-o dată se cred All Blacks şi se joacă de-a Haka.
Intransigenţa axei Băsescu–Blaga îl pune în dificultate pe Mircea Geoană, care, când nu pleacă în vacanţe inoportune, se lasă purtat pe aripile partidului într-un discurs nerealist şi ambiguu, a cărui singură constantă este respingerea oricărei schimbări, în ideea că reformele se vor face oricum, dar PSD nu va fi blamat pentru costurile lor. Cel puţin o parte a electoratului va înţelege însă că PSD se eschivează de fapt de la răspunderea ce-i revine ca partid de guvernare. Încremeniţi în proiectul lor populist şi belicos, liderii PSD fac joc dublu: pe de o parte, demonstrează realism şi responsabilitate, cum a făcut Constantin Niţă duminică, afirmând că „situaţia economică este foarte grea“ şi că nu exclude îngheţarea pensiilor şi salariilor în 2010; iar, pe de altă parte, încearcă să deturneze dezbaterea publică de la problemele de fond, prin diversiuni păguboase, cum a făcut Marian Vanghelie vineri, când şi-a încordat muşchii precum un băiat de cartier şi a pretins că „tot scandalul a început... pentru că am supărat-o pe doamna prinţesă“, adică pe Elena Udrea. Liderul PSD Bucureşti era desigur enervat de faptul că preşedintele, mutând dezbaterea publică spre criza evidentă şi muşcătoare, a stricat joaca pesediştilor, care voiau să atragă atenţia publicului spre lucrările comisiei create pentru investigarea Elenei Udrea.
Se pare însă că au fost neinspiraţi în alegerea momentului, iar comisia riscă să fie un eşec, deşi avea destule elemente să fie un triumf. Se cuvine însă să discutăm separat despre Elena Udrea, acest personaj care face legătura între Traian Băsescu şi PD L, pe de o parte, şi cercurile de afaceri la care este conectat soţul ei, Dorin Cocoş. Cum aceste cercuri de afaceri au legături durabile şi în PSD, doamna Udrea, ea însăşi o luptătoare, va fi greu de învins – mai ales de nişte adversari primitivi, ca Vanghelie, sau ei înşişi vulnerabili, cum s-a dovedit în discuţia cu Robert Turcescu de la RealitateaTV.
Iată aşadar că, în vremea crizei, partidele din coaliţie se situează pe poziţii diametral opuse: PD L a acceptat, sub ameninţare, să joace cartea reformelor, în timp ce PSD refuză în continuare să priceapă că timpurile s-au schimbat. Ca atare, dacă Boc, Blaga & co. rămân la fel de intransigenţi cum s-au arătat în această săptămână, PSD riscă să plătească scump încremenirea în proiect. Ceea ce, la urma urmei, este logic şi ar putea fi benefic. //
