De același autor
Cum este posibil să-i trimiți în judecată pe cei care ne-au scăpat de Ceaușescu? - au strigat inculpatul Gelu Voican Voiculescu, consilier al premierului Viorica Dăncilă, spre rușinea acesteia, la unison cu Liviu Dragnea, care a declarat imediat că nu se poate delimita de Ion Iliescu și alți stâlpi ai puterii PSD-iste. Cum este posibil ca Securitatea și călăii ei din decembrie 1989 să scape de rigorile justiției? - s-au întrebat o serie de intelectuali, istorici și luptători în Revoluție.
Revolta PSD-iștilor le confirmă complicitatea la crimele Revoluției și explică de ce PSD și slugile sale politice nu pot accepta statul de drept. După cum restul cetățenilor au înțeles mai târziu, modul în care a fost cucerită și gestionată puterea în decembrie 1989 a pus bazele sistemului cleptocratic, gândit și executat din umbră de foștii comuniști și securiști, care a menținut la putere PSD - ca ultimă încarnare a FSN - și a subminat constant democrația reală și statul de drept din România, nu în ultimul rând cu ajutorul „revoluționarilor“ constituiți în trupe de șoc ale acestor forțe obscure. Ca atare, nemulțumirile venite din rândurile societății civile reflectă, indirect, ca să-l parafrazăm pe Lenin, consecințele constituirii statului român postcomunist ca instrument al dominației foștilor comuniști și securiști. Dacă Securitatea și securiștii au scăpat de orice responsabilitate juridică pentru morții din decembrie, aceasta se datorează faptului că, aflați la putere, ei au putut bloca ancheta până în 2016, an în care, în urma unei decizii a CEDO, procurorii militari au putut, în sfârșit, să reia investigațiile și să constate, cum ne-au comunicat un an mai târziu, că multe probe fuseseră dosite sau chiar distruse. Cum să fi fost altfel când, până în 1996, toate dosarele au fost închise cu soluția de neîncepere a urmăririi penale? Ele au fost redeschise în mandatul lui Emil Constantinescu, ceea ce a permis finalizarea și trimiterea în instanță a dosarelor privind evenimentele de la Timișoara și de la Cluj. Totodată, până în 2004-2005, magistrații erau supuși intereselor și presiunilor politice, exemplificate, de pildă, de cazurile Alexandru Lele și Cristian Panait, iar complicitatea clasei politice la îngroparea adevărului despre Revoluție a fost totală: PNL a colaborat de la bun început cu FDSN/PDSR/PSD, mai ales după ce s-a predat, cu arme și bagaje, forței financiare a lui Dinu Patriciu; PNȚCD a intrat într-o derivă totală după dispariția Seniorului Corneliu Coposu și apoi după retragerea lui Ion Diaconescu; iar de la PD condus de Petre Roman ce puteai să aștepți, având în vedere propria sa complicitate la instaurarea noii puteri? Preocupată de propria îmbogățire prin orice mijloace, clasa politică românească i-a lăsat pe comuniști și pe securiști să-și acopere urmele.
În consecință, după 30 de ani de la comiterea faptelor, procurorii nu mai puteau investiga decât crimele împotriva umanității, care nu se prescriu, grație unei legi promovate de Monica Macovei, doar în baza probelor existente și doar cu privire la personajele care se mai aflau în viață, căci alți decidenți, membri ai Consiliului Militar care a conceput și pus în practică campania criminală de după 22 decembrie, au decedat. Comunicatul Ministerului Public amintește aici, printre alții, de generalii Militaru și Stănculescu, de amiralul Cico Dumitrescu, de fostul șef al Departamentului Securității Iulian Vlad sau de Silviu Brucan. Ca să mai aibă deci pe cine să trimită în instanță și să salveze dosarul, procurorii au fost nevoiți să lucreze contracronometru. Rămânem însă cu speranța că distrugerea și dosirea probelor din dosare vor fi și ele investigate ulterior, până nu va fi prea târziu.
Deși ne simțim frustrați de limitele legii penale, care stabilește răspunderi individuale, nu instituționale, nu trebuie să uităm că adevărul istoric este totuși cunoscut și accesibil inclusiv în arhive video, iar Securitatea, deși nu a fost trimisă în instanță, pentru că procurorii nu puteau investiga o instituție, mai ales una absorbită de Ministerul Apărării Naționale chiar în decembrie 1989, figurează în Raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, care a fundamentat condamnarea comunismului de către președintele Traian Băsescu în parlament, la 18 decembrie 2006. Ne amintim că acea ședință a parlamentului s-a desfășurat într-un vacarm infernal provocat de PRM și PSD, astăzi reunite în gașca lui Dragnea, în timp ce PNL, condus de Tăriceanu, se ascundea în fundul sălii.
Datorăm, așadar, restabilirea adevărului istoric despre comunism și despre Revoluție unui număr restrâns de oameni, din societatea civilă și din justiție, și nicidecum oamenilor politici, cu excepția notabilă a lui Traian Băsescu, strict și exclusiv în cazul condamnării comunismului. Dar tocmai pentru că vorbim de o minoritate, succesul său nu poate fi decât limitat, redus la ceea ce s-a putut salva din ofensiva puterii comunisto-securiste instalate în decembrie 1989.
În concluzie, dacă nu ne putem bucura pe deplin de trimiterea în instanță a dosarului Revoluției, aceasta este pentru că, așa cum afirma, „sugrumat de emoție“, Gelu Voican Voiculescu, inculpat alături de Ion Iliescu și Iosif Rus, Revoluția a fost cu adevărat „evenimentul fondator al noii orânduiri și epoci în care trăim“. Dar nu singură, ci cu crimele ei, cu tot.
