De același autor
După ani de inactivitate, marcați de lipsă de inițiative și de proiecte, Klaus Iohannis s-a manifestat în arena internațională într-o încercare vădită de a obține un post important, după ce mandatele sale puțin glorioase de președinte al României se vor fi încheiat. Anul trecut a tatonat discret posibilitatea de a deveni președintele Consiliului European în urma demisiei anunțate de Charles Michel. Răzgândirea acestuia din urmă combinată cu anunțarea candidaturii Ursulei von der Leyen la un al doilea mandat în fruntea Comisiei Europene i-au stricat socotelile, căci, potrivit algoritmului politic după care se împart funcțiile de top în UE, PPE, partid din care fac parte atât Ursula von der Leyen, cât și Klaus Iohannis, poate ocupa un singur post la vârf și este greu de crezut că doamna von der Leyen i-l va ceda președintelui României. A rămas deci NATO, unde de asemenea România și-a manifestat, din nou discret, interesul încă de la începutul anului, după cum am aflat de pe site-ul Bloomberg. Marile puteri din NATO, SUA, Marea Britanie, Germania și Franța, nu au fost impresionate și și-au afirmat sprijinul deschis pentru premierul olandez Mark Rutte, deși nu toate statele membre au fost mulțumite de această alegere. Și atunci Klaus Iohannis, în pofida acestui semnal dat de partenerii majori, a ieșit la atac, cu un decalog pentru NATO (plin de banalități previzibile) publicat pe POLITICO și cu o declarație publică a candidaturii sale, ceea ce Rutte nici măcar nu a făcut, limitându-se la o expunere de principii cu prilejul Conferinței pentru Securitate de la München, unde Iohannis nu s-a manifestat. De altfel, cu o excepție care merită comentată, reacțiile la adresa candidaturii sale nu au fost favorabile.
Primirea glacială a Vestului și problematica susținere a lui Orbán
Comentată de unii susținători ai președintelui din Komentariat drept o inițiativă justificată de eforturile României pe flancul estic al NATO și ajutorul acordat Ucrainei, pe fondul retoric al dreptului statelor din Est de a deține o funcție internațională importantă, candidatura lui Klaus Iohannis a fost bine primită până acum doar de Ungaria, care însă nu a mers atât de departe încât să-și declare susținerea deplină. Tot ce spune Budapesta, de fapt, este că nu îl va vota pe Rutte, care a fost foarte categoric față de derapajele iliberale ale guvernului Orbán. Dintr-odată, așadar, iată-l pe candidatul României asociat de omul-problemă al UE și al NATO, cel care tocmai a cerut „să ocupăm Bruxellesul”, manifestă ostentativ relații prietenoase cu Moscova și cu Beijingul și a anunțat că „hegemonia occidentală s-a încheiat”. Pentru occidentali, așadar, aprobarea Budapestei pentru Iohannis transformă gestul lui Iohannis într-o sfidare la adresa statelor care joacă cel mai important rol în apărarea tuturor membrilor NATO și face jocul lui Viktor Orbán, care sabotează Alianța din interior.
De altfel, reacția principalelor puteri militare și economice din NATO a fost exprimată diplomatic, dar ferm de ambasadorul Marii Britanii în România, Giles Matthew Portman, care, lăudându-l politicos pe președintele României, a ținut să precizeze că Londra va vota pentru Rutte, așa cum a afirmat deja, înainte ca Iohannis să-și anunțe candidatura. Cu alte cuvinte, marile puteri nu se răzgândesc și nu apreciază tentativele de subminare a unității Alianței, aspect pe care ambasadorul britanic a pus accentul în mod deosebit. „Trebuie să vedem cum continuă discuțiile”, a spus reprezentantul Londrei, dând de înțeles că domnul Iohannis nu va fi succesorul lui Jens Stoltenberg.
Să ne amintim că Marea Britanie a mai fost delegată de partenerii occidentali pentru a pune la punct lucrurile în România, astfel încât putem considera avertismentul ambasadorului Portman o replică a tuturor celor patru puteri care și-au manifestat sprijinul pentru Mark Rutte.
De altfel, nici presa germană nu a apreciat deloc gestul domnului Iohannis, atât Frankfurter Allgemeine Zeitung, cât și Tageszeitung publicând articole în care criticau candidatura sa ca pe o inițiativă inoportună care divizează Alianța.
Se știe, într-adevăr, că statele baltice și estice nu îi sunt favorabile premierului olandez, care nu a demonstrat de-a lungul anilor fermitate față de Putin, nici măcar atunci când concetățenii săi au murit în avionul MH117, doborât de un militar separatist rus din Donețk. Ministrul de Externe al Letoniei, Krisjanis Karins, a spus deschis că „NATO nu trebuie să-l numească pe Rutte fără o discuție mai largă” cu privire la nevoile Alianței în contextul războiului din Ucraina, printre altele. Balticii, de altfel, se consideră și ei îndreptățiți la postul de secretar general al NATO, dar au inteligența de a nu-i înfrunta pe cei de care depinde apărarea lor, astfel încât au cerut o consultare mai largă, în cadrul căreia să fie luate în seamă și preocupările lor. Ei au înțeles probabil că occidentalii se tem să numească în fruntea NATO reprezentantul unui stat baltic, de teamă să nu vulnerabilizeze atât Alianța, cât și statul în cauză.
Nu știm ca vreunul dintre statele baltice, bine apreciate de partenerii occidentali, să-și fi manifestat până acum entuziasmul față de domnul Iohannis. Dar politicienii din statele baltice joacă demult într-o ligă superioară României pe plan internațional.
Pe cine și pe ce a contat deci președintele României când și-a anunțat candidatura cu surle și trâmbițe?
O candidatură pe persoană fizică?
Să precizăm mai întâi că secretarul general al NATO nu este ales în urma unei competiții deschise și că postul nu se acordă unei țări, caz în care ar fi existat un algoritm politic sau regional, ci unei personalități, care întrunește aprecierea unanimă a celor 32 de state membre, în baza calităților sale de mediator, negociator și om de stat de calibru internațional. Din acest punct de vedere, Mircea Geoană avea dreptate să-i amintească lui Iohannis că actualul secretar general, Jens Stoltenberg, „a ridicat ștacheta foarte sus”, dovedindu-se ferm și diplomat în același timp într-o perioadă extrem de dificilă. Nici românii, nici occidentalii nu pot identifica vreun moment în care Klaus Iohannis s-a dovedit un om de stat de calibru internațional, negociator sau mediator, cu vizibilitate internațională. Secretarul general nu își impune viziunea proprie, ci armonizează viziunile statelor membre, misiune pentru care trebuie să se bucure de o anumită autoritate. De unde ar extrage pasivul și placidul Iohannis, care s-a ferit de declarații tranșante ca necuratul de tămâie, o asemenea autoritate? Care este, de pildă, poziția României față de declarațiile președintelui francez Macron cu privire la posibilitatea de a trimite trupe în Ucraina? Nu știm, dar probabil că domnul Macron ar fi vrut să știe. Și când a fost Iohannis tranșant față de Putin? Postarea pe X cu prilejul morții în detenție a opozantului rus Alexei Navalnîi a fost penibilă, căci domnul Iohannis îi cerea chiar Rusiei să facă o anchetă asupra decesului!
Cum nu constatăm deocamdată că domnul Iohannis ar fi coagulat o opoziție față de candidatul Occidentului, care să-i permită să negocieze de pe poziții de forță, nu ne putem gândi decât la posibilitatea ca ieșirea sa la rampă să fi fost o tentativă de a le forța mâna partenerilor din NATO să-i caute și lui un job de prestigiu și bine plătit, în care să se retragă după ce își încheie mandatul la București, sau chiar înainte de acest termen, căci nu soarta României într-un an electoral crucial îl preocupă pe el, ci, judecând după activitățile sale recente, viitoarele călătorii pe banii contribuabilului internațional. Într-un fel sau altul, puterile occidentale vor fi nevoite să țină cont de el, oricât de puțin le-ar conveni, adică să-l neutralizeze înainte să se ocupe de mult mai problematicul Orbán, pe care Iohannis l-a încurajat, cu sau fără intenție.
În concluzie, probabil că domnul Iohannis nu va fi secretar general al NATO; va fi Rutte sau un al treilea, poate chiar din nou Jens Stoltenberg. Este adevărat că Estul Europei merită o funcție înaltă în UE sau NATO, dar Iohannis, cu bilanțul său intern și extern bine-cunoscut, nu o merită; cum, de altfel, nu a meritat nici votul românilor pe care i-a mințit de două ori. De fapt, atât Estul, cât și NATO în ansamblu merită un candidat mai bun decât Klaus Iohannis. De ce ar trebui să aibă ele soarta de neinvidiat a României? //
