Primul an de opozitie

2005 a fost pentru PSD un an al experientelor inedite. Este vorba în primul rand de experienta opozitiei, pe care nu o cunoscuse acest partid infiintat cu mare pompa in 2001 prin absorbtia PSDR, minuscul partid servit pe tava de Alexandru Athanasiu. Creat de oamenii aflati la putere pentru a-si consolida puterea, PSD s-a afirmat timp de patru ani ca maestru al acapararii tuturor parghiilor politice si economice de la nivel local, pana la conducerea institutiilor care ar fi trebuit sa fie nepartizane, cum ar fi, de pilda, Curtea Constitutionala. Nu mai vorbim de controlul mass-media prin manevrarea bugetului publicitatii de stat si a intereselor de afaceri ale patronilor de ziare, radiouri si televiziuni.

Pe langa rolul sau de consolidare a puterii unui anumit grup de oameni, PSD trebuia sa mai indeplineasca si functia de vehicul pentru consolidarea puterii lui Adrian Nastase, ales presedinte dupa plecarea lui Ion Iliescu la Cotroceni. In gandirea initiala a primului sau lider, probabil ca orice revenire a lui Ion Iliescu in partid ar fi trebuit aprobata de Adrian Nastase. Faptul ca in 2005 PSD nu mai este condus nici de Adrian Nastase, nici de Ion Iliescu este cu adevarat o noutate, desi nu este in mod necesar o revolutie.

Alegerea lui Mircea Geoana in fruntea partidului tocmai la congresul care ar fi trebuit sa-l readuca la conducere pe Ion Iliescu a fost o lovitura politica magistrala data nu atat de fostul ministru de Externe, cat de liderii locali si o parte din membrii conducerii centrale a partidului. Acestia nu i-au iertat lui Adrian Nastase esecul la prezidentiale si alianta cu PUR/PC, partid care a tradat la prima ocazie, aruncand PSD in opozitie. Domnul Nastase a incercat sa se salveze printr-o alianta neasteptata cu Ion Iliescu, dar nu a apreciat corect autonomia pe care o castigasera fostii baroni, multi ramasi in functie. Nici unul din ei nu mai dorea sa fie controlat de Ion Iliescu, personalitate care ar fi schimbat o serie de reguli in partid si ar fi stricat unele aranjamente. In aceste conditii, Mircea Geoana a aparut ca o figura noua, capabila sa schimbe fata partidului. Nu mai mult decat atat insa: nici una din tentativele lansate de Mircea Geoana - vizand eliminarea coruptilor din partid, “ofensiva binelui”, reforma morala a clasei politice etc. - nu au depasit stadiul declarativ. Nici un membru marcant al PSD nu si-a pierdut pozitia pentru ca avea o reputatie controversata. Este drept ca nici justitia nu a finalizat in tot anul vreun  dosar important de coruptie in care sa fie implicati membri PSD. Cand judecatorii au fost aproape de un verdict care putea afecta si unele personalitati din PSD, cum a fost de pilda procesul Electrica Banat, ei au facut repede o greseala de procedura care a permis anularea procesului si eliberarea tuturor acuzatilor.

In concluzie, PSD incheie anul fara nici o pierdere de personal, cu un lider nou, dar cu puterea in mainile liderilor locali si ale acelor lideri centrali care au stiut sa-si construiasca retele de influenta in diferite regiuni - in special in Moldova. Dezbaterea din luna ianuarie, declansata de grupul de la Cluj condus de Ioan Rus, nu a fost urmata de o miscare de reforma in partid, domnul Rus fiind sistematic pus la punct de Ion Iliescu si tinut la oarecare distanta de Mircea Geoana. Este adevarat ca fostul ministru de Interne cerea o reforma de fond, dezicerea partidului de coruptii sai notorii si conectarea partidului la cerintele si asteptarile societatii romanesti. Esecul sau da masura esecului reformei din partid.

Deocamdata, PSD este inca dominat de miscari politice de culise, de manevre menite sa mentina un echilibru, oricat de fragil, intre Mircea Geoana, care incearca sa se impuna in partid; Adrian Nastase, care nu se impaca usor cu rolul secundar care-i revine ca presedinte executiv; si Ion Iliescu, patriarhul care-si ascunde cu greu resentimentele fata de cei care l-au tradat cu sange rece. Din acest punct de vedere, faptul ca domnul Iliescu nu a parasit partidul si nu a creat un nou pol de putere este un succes al strategilor care exercita puterea discret, dar eficient in PSD - adica al unor oameni ca Viorel Hrebenciuc si Miron Mitrea.

Realizarea echilibrului intern nu este insa suficienta pentru a-i asigura unui partid succesul in alegeri. Mai este nevoie si de un program, un set de valori, un mesaj - ceea ce PSD in acest moment nu are. Daca vom inventaria mesajele sale politice de-a lungul anului, vom constata ca ele sunt predominant demolatoare si-l au drept tinta pe Traian Basescu. Toate iesirile la rampa ale liderilor PSD au drept scop demonstrarea pretinselor tendinte dictatoriale ale presedintelui.

In sfarsit, merita sa consemnam succesele PSD in arena publica: zadarnicirea tentativelor de inlocuire a domnilor Nastase si Vacaroiu la conducerea Camerelor parlamentului si mutilarea reformei justitiei propuse de Monica Macovei. Ambele au fost realizate cu ajutorul Curtii Constitutionale, institutie dominata de fosti parlamentari si ministri ai partidului. Alianta D.A. ar trebui sa fie mai ingrijorata decat se arata: PSD a dovedit ca dispune de un instrument puternic de blocare a oricarei initiative legislative, precum si de numerosi adepti (complici?) in aparatul de stat si guvernamental, in randul liderilor sindicali, in economie si in magistratura. In ciuda problemelor cu care se confrunta, PSD a ramas in 2005 un adversar politic redutabil, care poate ingreuna serios initiativele puterii - mai ales cand puterea nu este constienta de forta adversarului.