Requiem pentru PSD

Traian Băsescu joacă poker mai bine decât Viorel Hrebenciuc şi a anticipat probabil că PSD, prizonier al unei logici agresive, nu va accepta singura soluţie care l-ar fi menţinut la putere.

Ştiu că nu se râde la înmormântări, dar era foarte greu să nu te amuzi vineri 2 octombrie, la congresul PSD, când Mircea Geoană încerca să se relanseze pentru a treia oară, dar pe feţele tuturor liderilor partidului – inclusiv a sa şi a soţiei sale – se citea nu numai preocuparea, ci chiar panica. Atmosfera era de doliu, nu de încredere şi entuziasm, cum s-ar fi cuvenit la o lansare de candidatură. Cine compară exuberanţa lui Viorel Hrebenciuc de acum patru ani, când reuşise să-l impună pe Mircea Geoană în fruntea partidului în dauna lui Ion Iliescu, cu figura sa pământie de vineri poate evalua exact măsura dezastrului din partid după ieşirea de la guvernare. Aşezaţi cuminţi în rândul întâi, foştii miniştri PSD erau stane de piatră; abia dacă le-a reuşit un zâmbet forţat spre final. Nu ei erau însă motivul îngrijorării lui Mircea Geoană şi a colegilor săi – deşi supărarea lui Ilie Sârbu, forţat să abandoneze Ministerul Agriculturii, ar putea să coste partidul –, ci revolta din teritoriu, acolo unde primarii şi preşedinţii de CJ au rămas brusc fără fonduri de la buget, iar directorii de „deconcentrate“ urmează să fie măturaţi din posturile pe care abia le ocupaseră.

Disperarea PSD poate fi înţeleasă dacă facem un calcul simplu: dacă în alegerile parlamentare din 2008 PSD a obţinut 34% dintre voturi având la dispoziţie fonduri substanţiale acordate de Guvernul Tăriceanu în schimbul sprijinului parlamentar, ce va obţine partidul la prezidenţiale în lipsa acestor fonduri? Evident, nu foarte mult, mai ales cu un candidat situat deja în sondaje la 10-12% sub nivelul de popularitate a partidului. Adăugăm la aceste date demobilizarea activului din judeţe şi ne dăm seama cât de prost a început campania lui Mircea Geoană. De altfel, la congresul de relansare, numeroşi primari PSD şi-au exprimat deschis nemulţumirea în discuţiile cu ziariştii, ceea ce altădată nu s-ar fi întâmplat într-un partid care se lăuda cu o disciplină de fier şi cu o unitate de monolit. Imaginaţi-vă ce se va întâmpla cu acest partid, dependent de când se ştie de fonduri bugetare, dacă Traian Băsescu va câştiga alegerile prezidenţiale. Puţini dintre oamenii săi vor accepta cinci ani de opoziţie. Mai degrabă îşi vor descoperi brusc afinităţi cu PD-L şi o simpatie nebănuită pentru şeful statului. Forţându-i abil plecarea de la guvernare, Traian Băsescu pare să fi dat PSD lovitura de graţie, căci destructurarea partidului după alegeri nu mai este o perspectivă de neimaginat. Iar eliminarea pesediştilor din toate structurile în care îşi făcuseră culcuş se face acum cu duritate şi celeritate maxime, tocmai pentru a destabiliza partidul din interior şi a-l fezanda pentru negocierile de după alegeri.

În zadar se plânge secretarul general al PSD, Liviu Dragnea, că „a început Jihadul“ împotriva pesediştilor din ministere, agenţii guvernamentale şi administraţia locală: ceea ce se întâmplă nu este altceva decât consecinţa politicii susţinute de însuşi PSD de politizare a tuturor structurilor administrative, în dispreţul cerinţelor şi normelor europene. De altfel, PSD a procedat exact la fel când a venit la putere în 2000, concediindu-i, sub pretextul schimbării denumirii ministerelor, pe funcţionarii publici angajaţi prin concurs în timpul guvernării CDR. Aproape toţi au câştigat ulterior procesele intentate guvernului, dar daunele au fost plătite de guvernul următor, al Alianţei D.A. Desigur, domnul Dragnea îşi caută scuze pentru că are de dat socoteală în faţa oamenilor din teritoriu pentru greşeala monumentală de calcul pe care a girat-o împreună cu Viorel Hrebenciuc, Marian Vanghelie şi alţi lideri ai partidului atunci când l-au subestimat pe Emil Boc, s-au lăsat păcăliţi de mica scenetă prezidenţială cu întârzierea semnării decretului de revocare a lui Dan Nica şi au crezut că pot juca la intimidare ameninţând cu demisia tuturor miniştrilor PSD. Refuzând să nominalizeze un alt pesedist la Interne, şi-au ratat şansa de a rămâne în guvern. Au jucat la cacealma şi au pierdut tot potul, ceea ce dovedeşte că Traian Băsescu joacă poker mai bine decât Viorel Hrebenciuc şi a anticipat probabil că PSD, prizonier al unei logici agresive, nu va accepta singura soluţie care l-ar fi menţinut la putere.

În zadar încearcă PSD să ne convingă că oricum ar fi ieşit de la guvernare, pentru a-i face o campanie mai eficientă lui Mircea Geoană: dacă era aşa, nu ar fi fost toţi atât de nefericiţi vineri, imediat după ce repurtaseră acest „succes“ strategic. În sfârşit, ca să toarne puţin gaz peste foc, sâmbătă, Ioan Rus a criticat decizia de a ieşi de la guvernare avertizând că „după 6 decembrie tot la negocieri ajung“. Cu alte cuvinte, domnul Rus crede că Traian Băsescu, nu Mircea Geoană, va câştiga alegerile. Altfel PSD nu ar avea de ce să mai negocieze cu PD-L. Nici Ion Iliescu nu era prea entuziast la congres, afirmând că domnul Geoană „nu e perfect“, dar este mai bun decât ceilalţi. Cu aşa prieteni, cine mai are nevoie de duşmani?

În sfârşit, Vasile Dâncu a încercat să le sugereze colegilor săi o ieşire din impas, îndemnându-i să valorifice intrarea în opoziţie prin promovarea unui „proiect de societate alternativ“. Bună idee, dar greu de aplicat de către liderii PSD, care nu au avut la congresul din 2 octombrie decât un discurs negativ, anti-Băsescu, copy-paste după discursul din 2004, şi al căror unic proiect politic este mituirea electoratului prin deturnarea banilor publici. După cum se vede, când ai un adversar mai inteligent decât tine şi la fel de cinic, un astfel de proiect îţi poate exploda în faţă. //