De același autor
E greu sa nu observam, la debutul unui nou an scolar, ca importanta pe care societatea romaneasca o acorda scolii este direct proportionala cu procentul pe care-l primeste aceasta din PIB - adica de domeniul derizoriului. Cu cateva zile inainte de deschiderea scolilor, ziarele si televiziunile numara cladirile insalubre si deplang mizeria din sate si de la marginea oraselor, unde nici anul acesta elevii nu vor putea invata in conditii civilizate. Starea scolii continua sa reflecte starea societatii, cu inegalitatile ei materiale si cu lipsa de implicare a autoritatilor locale si centrale. Birocratia a sufocat programul de finantare al Bancii Europene de Investitii, lasand mai multe scoli in paragina; primarii din sate si comune nu s-au sinchisit de scoli, iar satenii au asteptat sa vina cineva de la centru si eventual o echipa a televiziunii pentru a se ocupa de cladirea in care vor invata copiii lor.
Sindicatele se agita, ingrijorate de perspectiva unei salarizari incerte si a pierderii statutului prin subordonarea fata de consiliile locale, dar nimeni nu le ia in seama, caci revolte ale dascalilor s-au mai vazut si s-au rezolvat in final. In sfarsit, poate ca nici noi nu ne-am fi ocupat de problemele educatiei in aceste randuri, daca ministrul Educatiei, Mircea Miclea, nu ar fi facut cateva declaratii nastrusnice.
Cu cateva zile inainte de data care pune capat vacantei de vara in invatamantul preuniversitar, domnul Miclea a anuntat ca nu va mari salariile profesorilor ai caror elevi obtin rezultate slabe la testele nationale. In schimb, profesorii care obtin rezultate bune vor putea primi salarii duble, chiar triple. Teoretic, ministrul are dreptate: salarizarea trebuie sa reflecte performanta. Numai ca aplicarea acestei reguli intr-un sistem deformat va duce la rezultate aberante, iar realitatea scolii romanesti se defineste prin deformarea principiilor. Propun spre analiza cazul unui profesor de matematica la un liceu din centrul Capitalei: elevii sai, probabil toti posesori de computere personale si telefoane mobile, vor obtine rezultate remarcabile la testele nationale. Ma indoiesc insa ca meritul este in intregime al profesorului, si nu al meditatorului particular. Dupa regulile promovate de ministrul Miclea, profesorul va primi un salariu dublu sau triplu, pe care-l merita doar partial, iar daca el insusi a meditat particular o parte din elevi, atunci va fi platit de doua ori - de parinti si de stat. In contrast cu acest caz “fericit” propun cazul unui profesor dintr-o comuna sau de la periferia unui mic oras dintr-o zona saraca a tarii: el nu va putea niciodata sa faca minuni cu elevii sai, care poate nici nu au lumina electrica in casa si trebuie sa-si ajute parintii la muncile agricole si gospodaresti. Conform rationamentului ministerial, acest profesor, care nici el nu are acces la carti si publicatii de specialitate, va primi acelasi salariu de mizerie ca si pana acum. Ar mai fi de mentionat si ca elevii sai au putine sanse de a ajunge studenti. Inegalitatea se adanceste pe zi ce trece in invatamantul romanesc. Planurile ministrului nu o atenueaza, cum nu rezolva nici dependenta performantei elevilor de industria de meditatii.
Suntem asigurati ca o serie de “comitete si comitii” lucreaza la elaborarea criteriilor dupa care se vor mari salariile dascalilor. Indraznim sa avansam totusi opinia ca nu aceasta este problema fundamentala a momentului. Inainte sa schimbe un sistem de salarizare mizer cu unul inechitabil, ministrul si ministerul sau ar fi trebuit poate sa caute o solutie pentru lipsa acuta de personal calificat in invatamant. Pana si in Bucuresti sunt catedre neocupate la acest inceput de an, caci salariile din invatamant nu au darul de a atrage oameni capabili si instruiti. Lipsa tinerilor cu idei noi si cu energie genereaza lancezeala si celebrele trei etape ale “evolutiei” unui cadru didactic: rutina, rugina, ruina. Nu este nici un secret ca invatamantul nu atrage competente si talente pentru ca nu ofera salarii atractive. Bugetul este sarac, iar sectoarele bugetare de prima importanta, ca sanatatea si invatamantul, sunt subfinantate. Pana cand economia nu se va relansa cu adevarat nu vor avea o soarta mai buna, iar strategiile si planurile ministrului Miclea nu vor rezolva mare lucru: in fiecare an in septembrie vom numara scolile insalubre, iar cadrele didactice se vor revolta periodic fara a fi luate in seama.
Nici subordonarea profesorilor fata de autoritatile locale nu este o solutie adecvata momentului. Este adevarat ca aceste autoritati trebuie sa-si asume raspunderea pentru progresul comunitatilor, dar, la invatatura, membrii consiliilor locale din mediul rural sunt de cele mai multe ori inaintati pana la genunchiul broastei. S-o fi practicand in Occident descentralizarea invatamantului si responsabilizarea alesilor locali, dar acolo si calitatea alesilor, si fondurile sunt altele. In Romania aceste masuri sunt premature si seamana foarte mult cu o abdicare a statului de la responsabilitatile ce-i revin.
Aplicata la momentul nepotrivit si in lipsa unor conditii elementare, o politica fundamental corecta poate da rezultate proaste. Mai mult decat in anii anteriori, situatia scolii ar fi meritat acum o dezbatere publica ampla, pentru ca au fost lansate o serie de idei noi. Dezinteresul a fost insa total din partea societatii, ca si din partea ministerului, care nu a parut interesat sa-i asculte pe cei care ar fi avut ceva de spus. Poate pentru ca nimeni sa nu observe cat de putin se potrivesc bunele intentii ale ministrului Miclea cu realitatea saraciei si inapoierii noastre.
