De același autor
Nimic nu este mai inselator astazi decat modul in care mass-media reflecta realitatea politica. Din pacate, reaua-credinta a catorva jurnalisti reuseste sa intimideze oameni politici mai putin rezistenti la temperaturile inalte care incinereaza dezbaterea publica relevanta din Romania. Si astfel s-a ajuns la tragicomedia proiectului de lege privind schimbarea regimului alocatiilor pentru cresterea copilului de pana la 2 ani, propus de un om onest, ministrul Muncii, Gheorghe Barbu, care nu a stiut sa-si explice intentiile, si retras la insistentele lui Emil Boc, om politic bine intentionat, dar speriat de vociferarile presei. La prima vedere, domnul Boc a salvat o situatie dificila pentru guvern si pentru partid. In realitate insa avem de a face cu un esec monumental al efortului de comunicare al guvernului si al Aliantei D.A. Cu atat mai regretabil este acest esec cu cat proiectul ministrului Gheorghe Barbu nu facea decat sa puna in practica programul de guvernare.
Inainte de a trece “la cestiune”, se cuvine sa amintim ca Romania este amenintata de un dezastru demografic. Potrivit studiilor efectuate de Programul ONU pentru planificare familiala, UNICEF si Institutul de Studii Demografice “Vladimir Trebici”, condus de remarcabilul profesor Vasile Ghetau, populatia Romaniei este in scadere, putand ajunge chiar la 15-16 milioane in urmatoarele decenii. Pana acum, nici un guvern nu a tinut cont de aceasta amenintare. Vechea meteahna a economiei romanesti - disproportia dintre numarul redus al celor care contribuie la bugetul de stat si la bugetul asigurarilor sociale de stat si numarul mult mai mare al celor care beneficiaza de pensii si asigurari, fie si mizere - a impiedicat adoptarea unor politici eficiente de stimulare a natalitatii. In cazul tinerelor mame, disproportia mentionata mai sus a devenit si mai suparatoare din cauza iluziilor create de guvernele anterioare. Intr-un elan de generozitate, pana in 2003, cuantumul indemnizatiei de crestere a copilului a fost stabilit la 85% din media veniturilor din ultimele sase luni pentru care se achitase contributia individuala de asigurari sociale. Cum bugetul asigurarilor de stat era in suferinta pentru ca marii datornici la toate bugetele, protejati de guvernul Nastase, nu-si achitau contributiile, in 2003, guvernantii au fost nevoiti sa adopte ordonanta nr. 9 prin care indemnizatia pentru cresterea copilului devenea de 85% din salariul mediu pe economie, adica peste 7 milioane de lei. Decizia a provocat la vremea sa proteste din partea fostei opozitii: Anca Boagiu a initiat actiunea “Esarfele albastre”, iar Mona Musca a criticat o masura aplicata clasei de mijloc, adica celor mai buni platitori de taxe. Astazi, Anca Boagiu este de acord cu proiectul ministrului Muncii, dar Mona Musca l-a criticat fara sa-l fi citit.
Realitatea este, din nou, ceva mai nuantata. In campania electorala, Alianta s-a angajat, printre altele, sa acorde, pentru cresterea copilului de pana la 2 ani, o indemnizatie lunara de 50 de euro mamelor neasigurate si de 75 de euro mamelor asigurate. Este aproape exact ceea ce propune acum ministrul Muncii, cu deosebirea ca indemnizatia devine alocatie si este aceeasi pentru persoane asigurate si neasigurate deopotriva. Mai mult, alocatia ar urma sa fie platita tuturor mamelor (sau tatilor), chiar si celor care se intorc la lucru. Este adevarat ca masura nu convine mamelor care au platit contributii suplimentare, inselate a doua oara in asteptarile lor. Femeile active se vad sacrificate de dragul semenelor lor care stau acasa, lucreaza la negru, locuiesc la tara sau cersesc pe strada si, pe buna dreptate, nimanui nu-i place sa fie sacrificat.
Ca sa judecam insa corect situatia, trebuie sa analizam si cifrele: in prezent doar un sfert din femeile care nasc anual in Romania beneficiaza de indemnizatia pentru cresterea copilului de pana la 2 ani. Restul se descurca cum pot sau trimit copiii in orfelinate. Este usor de inteles, asadar, ca, la nivel global, proiectul ministrului Barbu ar fi fost in beneficiul tuturor femeilor care doresc sa aiba copii, sprijinind si acele mame care vor sau sunt nevoite sa se intoarca la serviciu cat mai curand. Era deci un proiect mai eficient pe termen lung pentru incurajarea natalitatii. Din pacate, ministrul nu a stiut sa pregateasca lansarea dezbaterii publice necesare unei astfel de revolutii, iar colegii de partid si de guvern nu l-au sprijinit. Lipsa de curaj a unora si de loialitate a altora si-au spus cuvantul, desavarsind un spectacol jenant. In fata asaltului presei nervoase, care nu a vrut sa vada decat reducerea indemnizatiei si nimic mai mult, Emil Boc a cerut retragerea proiectului, dezavuand practic un ministru care numai asa ceva nu merita. Ca si cand situatia nu era destul de grea, liberalii au anuntat ca au propriul proiect, mult mai generos, de sprijinire a tinerelor mame. Cum ar fi zis Conu Leonida: Bravos Alianta, halal sa-ti fie.
Lasat singur in cursa, ministrul Gheorghe Barbu anunta ca nu a renuntat la proiectul sau. Speram ca asa va fi. Poate ca domnul Barbu va intelege importanta unei mai bune comunicari; poate ca aliatii liberali si colegii din PD isi vor da seama ca nu pot sabota un proiect care onoreaza propriile angajamente electorale; poate ca politicienii nostri se vor hotari sa si conduca, nu doar sa urmeze docili isteriile de moment ale presei sau ale opozitiei. Poate.
