De același autor
De câteva zile, cea de-a şasea campanie prezidenţială a României postdecembriste, prima care are loc după intrarea ţării în UE, se desfăşoară în forţă sub semnul exacerbării confruntării politice dintre cele două tabere în care s-a împărţit politica românească: pro şi contra Traian Băsescu.
Încă înainte de startul oficial, Sorin Oprescu a ieşit pe nesimţite din cărţi, ocupând locul patru în sondaje. Doctorul nici nu a intrat încă în campanie, doar îşi recită poezia despre virtuţile candidatului independent şi mai aruncă câte o mică golănie, cum ar fi promisiunea că autostrada suspendată va trece peste strada Mihăileanu, conştient cumva că unicul său rol este să rupă din voturile lui Mircea Geoană. Sarcina cronicarului este astfel mult uşurată, reducându-se la urmărirea primilor trei candidaţi, în ordinea popularităţii stabilite de majoritatea sondajelor: Traian Băsescu, Mircea Geoană şi Crin Antonescu.
În cazul preşedintelui, avem de a face cu un remake al campaniei din 2007, când se prezenta ca fiind singur împotriva oligarhilor şi mogulilor. Pe site-ul său de campanie, te întâmpină sloganul „De ce le e frică nu scapă“, iar din primele declaraţii ne-a amintit de planurile mogulilor, cărora le-ar fi aserviţi contracandidaţii săi – Sorin Ovidiu Vântu, care „aşteaptă Poşta încă de la începutul mandatului“, Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu, care râvnesc la Romgaz, Transgaz, Conpet sau Oil Terminal. Totodată, Mircea Geoană a fost ridiculizat ca „o caricatură a lui Ion Iliescu“. Campania negativă este dublată însă de o viziune coerentă privind modernizarea României, precum şi de un proiect politic concret, care ar putea fi asul din mâneca prezidenţială pentru câştigarea unui al doilea mandat: referendumul pentru un parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300.
Toate sondajele şi forumurile de pe Internet anunţă deja o masivă susţinere pentru propunerea preşedintelui. Pe lângă această iniţiativă, care-i pune în încurcătură pe adversarii săi, Traian Băsescu invocă şi consecvenţa cu care a urmărit o serie de obiective în timpul mandatului său: reforma educaţiei, independenţa justiţiei, reforma clasei politice, votul uninominal.
Dezavantajul său constă în faptul că nu a reuşit să-şi îndeplinească toate promisiunile făcute în 2004, ceea ce adversarii săi au pus pe seama presupusei incapacităţi a preşedintelui de a comunica şi de a colabora cu forţele politice legitime ale ţării. În plus, propaganda ostilă continuă de pe televiziunile mogulilor a generat în mintea multor cetăţeni o antipatie faţă de preşedinte.
Turneele sale neobosite prin ţară încă înainte de debutul oficial al campaniei atestă faptul că domnul Băsescu este conştient de acest handicap.
Adversarii săi profită, în schimb, din plin de spaţiul generos pe care li-l pun la dispoziţie Realitatea TV şi Antenele. Aproape că, aşa cum „nu e masă fără peşte“, nu e nici talk-show fără Crin Antonescu, mai puţin prezent în teren decât în studiouri. Despre programul său aflăm aşadar doar de pe site, unde stă scris că vrea să fie un altfel de preşedinte decât Traian Băsescu – nu jucător, ci mediator, responsabil, care spune adevărul etc. Probabil tot pentru a fi cât mai diferit de actualul preşedinte, domnul Antonescu nu pledează pentru reformarea sistemului, ci susţine, împotriva evidenţelor, că „reforma nu poate veni din afara sistemului, ci din interiorul său“, fiind posibilă „cu actualele partide politice consacrate, cu oamenii din cadrul actualului personal politic şi administrativ“. Cum se împacă însă această afirmaţie cu caracterizarea clasei politice drept „ineficientă, nepăsătoare, coruptă, complice sau măcar tolerantă la corupţie“ şi cu constatarea că toate partidele româneşti sunt lipsite de credibilitate? Cum se justifică teoria reformei pornite „din interiorul sistemului“?
Există desigur şi promisiuni generale privind reforma justiţiei şi a educaţiei şi un foarte lung capitol despre politica externă, plin şi el de generalităţi bine cunoscute. În esenţă însă, construcţia retorică a domnului Antonescu ne îndeamnă să ne punem două întrebări: 1) ce idei proprii ar fi promovat candidatul PNL, dacă nu ar fi existat Traian Băsescu, de vreme ce tot discursul său este construit pe antiteza cu actualul preşedinte? 2) cum se face că, în viziunea sa, doar ultimii cinci ani au fost „un model dezastruos“, iar cele trei mandate ale lui Ion Iliescu nu merită analizate critic?
Comuniunea de obiective şi valori dintre PNL şi PSD este greu de disimulat. Până şi discursul despre o singură Românie este comun, fiind titlul proiectului lui Mircea Geoană şi conţinutul mesajului de săptămâna trecută al lui Crin Antonescu. În rest, aceeaşi ostilitate faţă de Traian Băsescu este grefată la Mircea Geoană pe o retorică de stânga, marca Ion Iliescu. Mircea Geoană a preluat de la fostul preşedinte, odată cu ştafeta, nu numai ideea marilor pacte naţionale – pentru crearea locurilor de muncă, pentru sănătate etc. – şi a forumului constituţional, ci şi predilecţia pentru intervenţionism de stat, care defineşte soluţiile sale economice.
Se pare că Mircea Geoană nu a luat în calcul posibilitatea ca majoritatea românilor să fi depăşit totuşi epoca Iliescu. În tot cazul, aflat în campanie în Moldova, domnul Geoană a fost confruntat direct cu ostilitatea pe care au generat-o, în rândurile alegătorilor, personaje ca Viorel Hrebenciuc şi Marian Vanghelie, cu care este inevitabil asociat.
În sfârşit, să ne amintim că, aşa cum spunea Churchill, alegerile nu se câştigă, ci se pierd. Cu alte cuvinte, Traian Băsescu, a cărui funcţie este în joc, este personajul principal al campaniei şi defineşte opţiunea alegătorilor: cu el, împotriva oligarhilor, sau împotriva lui, cu oricare dintre adversarii săi. Ca atare, nu pionii mogulilor - Mircea Geoană sau Crin Antonescu – sunt adversarii săi reali, ci mogulii înşişi, cu televiziunile lor ostile. Iată de ce rezultatul cursei prezidenţiale de anul acesta va fi şi un verdict asupra succesului manipulării prin televiziune. //
