Ultimul cuvant

Dupa unele statistici, casatoria Printului de Wales cu Camilla Parker-Bowles a fost urmarita de mai multi telespectatori decat funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea. Cu alte cuvinte, Charles si Camilla au facut un rating mai mare decat Sfantul Parinte. Cum spun insa francezii, comparaison n'est pas raison, macar si pentru faptul ca evenimentele au fost transmise in zile diferite si la ore diferite, ceea ce ar putea explica diferenta de audienta. Putem, daca nu rezistam ispitei, sa ne permitem o meditatie asupra diferentei de popularitate dintre un eveniment monden cu consecinte mediocre si unul de o mare rezonanta spirituala, care ne obliga sa reconsideram rolul credintei crestine in societatea moderna. Televiziunea le-a tratat pe ambele cu neutralitate, transformandu-le in doua show-uri de mare succes. Asta au si fost pentru o mare parte din public.
Si totusi, chiar si sub privirea rece a producatorilor de televiziune, funeraliile Papei nu si-au pierdut caracterul grandios si tulburator. Acesta nu s-a datorat atat ceremoniei propriu-zise si organizarii ei perfecte si nici prezentei masive de personalitati politice sosite la Roma, ci reactiei publicului umil adunat in fata catedralei San Pietro si in celelalte piete ale Romei. Sutele de mii de pelerini au fost cei care l-au iubit si venerat pe Papa, si nu sefii de state si de guverne, a caror prezenta la Roma reflecta de fapt un calcul politic, si nu un sentiment religios.
Nu putem insa ignora faptul ca si acest calcul era dictat de extraordinara importanta politica a Papei si prestigiul pe care si l-a castigat printre sefii de state. Si totusi, desi a schimbat poate cursul istoriei prin implicarea sa politica, nu politica era fundamentala pentru Ioan Paul al II-lea, ci cultura. Mesajul Papei catre polonezi, in plina opresiune comunista, a fost sa nu se teama atata vreme cat Isus este cu ei. Asa cum nici Isus nu a fost liderul revoltei antiromane pe care-l asteptau evreii, nici Ioan Paul al II-lea nu a fost doar o personalitate politica. Mesajul sau transcende efemera realitate a momentului. Cel mai bine s-a vazut acest lucru dupa prabusirea comunismului, cand Papa s-a concentrat pe tarele societatii moderne, identificandu-le in tendinta de a face din profit si eficienta masura succesului, dar si in dezintegrarea familiei si abandonarea standardelor obiective de comportament. In 1993, adresandu-se tinerilor la Cherry Creed State Park, langa Denver, a rezumat astfel ceea ce el numea o "cultura a mortii": "Intr-o cultura tehnologica in care oamenii s-au obisnuit sa domine materia, ...apare pericolul de a incerca sa manipulezi constiinta si cerintele ei. Intr-o cultura in care nu exista adevaruri universal valabile, nimic nu este absolut... Binele ajunge sa insemne ceea ce este placut sau util la un anumit moment. Raul este ceea ce contrazice dorintele noastre subiective. Fiecare isi poate construi un sistem privat de valori". Or, Papa nu accepta sa negocieze valorile si adevarurile crestine, sa le "adapteze" comoditatii si superficialitatii societatii contemporane doar pentru a castiga adepti. A riscat revolta episcopilor care cereau mai multa libertate in interpretarea doctrinei si a acceptat, probabil cu tristete, injumatatirea numarului de credinciosi - dar nu a renuntat la calea ingusta si grea pe care o considera singura capabila sa duca la refacerea unitatii dintre om si Dumnezeu.
Statistic vorbind, dincolo de apropierea de Biserica Ortodoxa si reconcilierea cu celelalte religii abrahamice, dincolo de kilometrii parcursi pentru reevanghelizarea acestui veac robit consumerismului si iresponsabilitatii, bilantul Papei Ioan Paul al II-lea este descurajator: in Europa, leaganul catolicismului, dispar si preotii, si enoriasii, iar in America Latina, unde traiesc 40% din catolici, castiga teren cultele evanghelice si penticostale. In Orientul Mijlociu si Asia, in ciuda eforturilor de reconciliere ale Papei, crestinii traiesc greu in umbra musulmanilor si budhistilor. Viitorul catolicismului este nesigur, mai ales daca India si China vor fi viitoarele puteri economice. Prezenta masiva a pelerinilor la Roma cu prilejul mortii Papei nu trebuie sa ne insele: majoritatea erau italieni, care-l indragisera pe episcopul Romei, si polonezi, compatrioti ai cardinalului Karol Wojtyla. Si apoi, era firesc ca in jurul Papei sa existe si un nucleu dur de adepti care i-au inteles mesajul. Biserica Romano-Catolica numara insa un miliard de credinciosi. Multi dintre acestia refuza rigorile catolicismului actual si asteapta de la succesorul lui Ioan Paul al II-lea o relaxare a exigentelor. Lumea moderna respinge in fond mesajul profund al Papei si-si apara ceea ce crede a fi "dreptul la fericire". De altfel, numerosi comentatori i-au reprosat ca i-a indepartat pe credinciosi fiind prea dur si intransigent, mai ales in privinta contraceptiei si homosexualilor. Departe de a-si ignora criticii, Ioan Paul al II-lea le-a raspuns: "Nu sunt sever, ci intelegator din fire, dar apar principiul rigiditatii. Dumnezeu este mai puternic decat slabiciunile si deviatiile oamenilor. Dumnezeu va avea intotdeauna ultimul cuvant". Problema societatii moderne, ar fi putut adauga, este ca, in ciuda evidentelor, refuza sa accepte ca altcineva, si nu omul modern, are ultimul cuvant. Iar problema succesorului lui Ioan Paul al II-lea este ca aceste doua pozitii sunt ireconciliabile.