De același autor
„Întreg spectacolul împărţirii administraţiei pe criterii politice între PD-L şi PSD este lamentabil şi nu ne consolează câtuşi de puţin faptul că majoritatea celor înlocuiţi a ajuns în funcţii tot pe criterii politice.“
„Coaliţia pentru România“, acest copil nedorit atât de votanţii PSD, cât şi de cei ai PD-L, generator de dezamăgiri pentru părintele său de la Cotroceni, a împlinit de curând o jumătate de an, prilej cu care merită să ne întrebăm în ce măsură compromisul a fost justificat. Din cauza zgomotelor contradictorii produse de cei doi parteneri de guvernare şi mai ales din cauza bruiajului prezidenţialelor din iarnă, este greu să înţelegi de la sursă în ce măsură funcţionează această coaliţie, căci în aceeaşi zi Mircea Geoană, de pildă, ne spune că ea merge bine, Radu Mazăre ameninţă s-o părăsească, iar Vasile Blaga nu ezită să lanseze ameninţări explicite la adresa partenerilor imediat după declaraţiile împăciuitoare ale lui Emil Boc. Să o luăm, aşadar, pe ocolite.
Să presupunem că PSD ar fi rămas în opoziţie, iar guvernarea ar fi fost asigurată de alianţa PD-L–PNL. Putem să ne imaginăm cum ar fi speculat PSD criza economică, cum ar fi asmuţit sindicatele, cum ar fi sabotat reforma în justiţie şi, mai ales, cum ar fi subminat guvernul din interior, prin apropiaţii lor din PNL. Instabilitatea politică ar fi devenit un pericol real.
Să mai presupunem apoi că PD-L ar fi rămas în opoziţie, iar PSD–PC ar fi guvernat cu PNL, aşa cum plănuise. Fără îndoială, Daniel Morar şi Laura Kövesi ar fi fost înlocuiţi instantaneu, dezmăţul pe bani publici ar fi continuat, cu aparatul guvernamental supradimensionat şi, mai ales, cu toţi oamenii lui Vanghelie în funcţie. Nimeni şi nimic nu l-ar fi împiedicat pe cel ce gândeşte „şi în somn“ să-l numească, de pildă, în funcţia de director la TAROM pe Adrian Iovan, cel care a ucis un om pentru că-i speriase nevasta. Oricum, Marian Vanghelie şi aliaţii săi au câştigat poziţii importante în MAI, atât la DGIPI, cât şi la Poliţia Capitalei.
De altfel, întreg spectacolul împărţirii administraţiei pe criterii politice între PD-L şi PSD este lamentabil şi nu ne consolează câtuşi de puţin faptul că majoritatea celor înlocuiţi a ajuns în funcţii tot pe criterii politice. Mai mult, partidele fac presiuni pentru a-şi plasa oamenii în instituţii care nu sunt incluse în acordul „deconcentratelor“, cum ar fi Arhivele Naţionale. Cum arhivele judeţene adăpostesc importante documente de proprietate, va fi posibil ca acestea să fie falsificate sau „rătăcite“, în funcţie de interesul partidului dominant pe plan local. Împărţirea ţării în fiefuri politice în numele descentralizării, cu care se laudă actuala coaliţie, riscă să scoată de sub orice fel de control excesele elitelor politice locale. Iată de ce buna funcţionare a coaliţiei „pentru România“, la capitolul împărţirii funcţiilor, nu este o garanţie a promovării profesionalismului în administraţia publică şi, ca atare, nu ne bucură gândul că departajarea funcţiilor va cimenta coaliţia şi va face mai complicată ruperea ei, indiferent ce vor Ion Iliescu şi Adrian Năstase. Constatăm doar, pragmatic, că PD-L şi PSD s-au obişnuit unul cu celălalt şi pot guverna mai departe împreună, negociindu-şi pas cu pas interesele. Iar Traian Băsescu preferă deocamdată să-i ţină pe pesedişti aproape, adică sub control.
Trebuie spus că din această convieţuire au ieşit şi câteva lucruri bune, cum ar fi stabilizarea monedei naţionale prin împrumutul FMI sau legea salarizării bugetarilor şi noua lege a pensiilor, pe care nu le-am fi avut fără sprijinul unui ministru ca Marian Sârbu.
Buna colaborare la guvernare a avut însă şi un preţ pentru PD-L, care şi-a pierdut aproape cu totul identitatea de partid de dreapta şi s-a luat la întrecere cu PSD în promovarea unor măsuri de stânga. Mircea Geoană şi echipa sa au transformat aceste măsuri în capital de imagine, ceea ce nu le-a reuşit pedeliştilor – căci PSD are mai multe televiziuni la dispoziţie, iar PD-L nu are niciuna. Abia acum pare să se schimbe raportul de forţe, prin programul (populist) „Prima casă“, care a fost promovat aproape exclusiv de miniştrii PD-L, şi prin degringolada din învăţământ, pe care Ecaterina Andronescu nu o poate stăpâni.
Marele factor perturbator al coaliţiei este însă şi va rămâne preşedintele Traian Băsescu, a cărui înlăturare pesediştii o doresc cu sete, pentru că ea ar face posibilă o preluare totală a puterii şi instituirea unei guvernări comune cu mult mai docilul şi mai slabul PNL. Aripa dură a PSD susţine, aşadar, candidatura lui Mircea Geoană la preşedinţie, pentru că speră ca domnul Geoană să beneficieze în al doilea tur de toate voturile celor ostili lui Traian Băsescu. De aceea îl atacă neîncetat pe preşedinte, profitând de aservirea trusturilor media.
Ca să zădărnicească tacticile agresive ale PSD, preşedintele a decis să nu intre în cursa electorală şi să-i lase pe domnii Geoană, Antonescu şi Duda să se uzeze bine până în toamnă, când se va arunca şi el în luptă. Împreună cu PD-L, şeful statului promovează imaginea unei echipe preocupate de problemele serioase ale ţării şi de reforme, nu de propriul interes electoral.
Dacă PD-L are avantajul de a putea fi consecvent la guvernare şi faţă de preşedinte, PSD, în schimb, pare condamnat la un comportament politic schizofrenic, fiind cooperant la guvernare şi ostil în declaraţii publice – ceea ce nu va împiedica însă funcţionarea coaliţiei. Legate prin cordonul ombilical comun al banilor publici, cele două partide ar putea guverna împreună până în anul viitoarelor alegeri parlamentare. Înseamnă aceasta că a fost justificat compromisul originar? Poate, din punct de vedere practic, pe termen scurt; sigur nu, din punct de vedere moral si al consecintelor economice, administrative si politice, pe termen lung. Pe scurt: un compromis inevitabil si păgubos. //
