De același autor
Ca si pisicile din poveste, dosarele revolutiei si, respectiv, ale mineriadei din iunie 1990 au sapte vieti. La 20 iunie, 2007, in urma deciziei Curtii Constitutionale a Romaniei (CCR), tocmai au trecut dintr-o viata in cealalta - adica din competenta procurorilor militari in cea a procurorilor civili. Semnele timpului arata ca aceste dosare risca sa ramana nesolutionate pana cand lumea va uita de ele, iar cei invinuiti vor trece in istorie fara a se mai prezenta in fata instantei. Starea de fapt consfinteste invatatura lui La Fontaine din fabula Lupul si mielul - "La raison du plus fort est toujours la meilleure" -, de vreme ce din nou au castigat cei putini si puternici, care au ordonat si executat actele de violenta, in dauna celor multi dar slabi, adica a victimelor represiunii din decembrie 1989 si ale mineriadei din iunie 1990.
Sa revenim insa la fapte, pentru a nu fi acuzati de subiectivism. Rezumand o chestiune tehnica, vom spune doar ca, la 20 iunie 2007, CCR a admis o exceptie de neconstitutionalitate a unei prevederi din Legea de modificare a Codului de Procedura Penala, potrivit careia dosarele in care sunt anchetati atat civili, cat si militari sunt instrumentate strict de procurori civili. Definitia se potriveste ca o manusa dosarelor revolutiei si mineriadelor, iar consecinta imediata este ca ancheta procurorilor militari in aceste dosare se opreste, urmand a fi reluata de procurorii civili. Chiar daca nu vor fi ingropate definitiv, marile dosare ale timpului nostru, cele care marcheaza nasterea Romaniei postcomuniste, vor fi intarziate, iar verdictul judecatorilor risca sa devina un vis tot mai indepartat.
Faptul ca aceasta decizie a CCR nu este primita cu entuziasm de societatea civila reprezinta, in aparenta cel putin, un paradox al istoriei noastre recente, deoarece ani de zile organizatiile civice au cerut ca procurorii militari sa nu se ocupe de dosare in care sunt implicati civili. Frustrarea lor este accentuata si de asigurarile repetate venite din partea procurorului militar Dan Voinea privind finalizarea iminenta a cercetarilor. Exista insa si surse care spun ca, de fapt, domnul Voinea nu ar fi dorit niciodata sa finalizeze aceste anchete; cu alte cuvinte, ca nu ar fi dorit catusi de putin sa fie el cel care-l trimite in judecata pe Ion Iliescu, cap de afis in ambele dosare. Aceasta teorie pare sa fie destul de aproape de adevar, avand in vedere durata nefiresc de lunga a cercetarilor. Era oare nevoie de 10.000 de declaratii, cand de fapt importante erau ordinele date armatei si fortelor Ministerului de Interne, usor de identificat in documentele armatei, de pilda? Sau s-a recurs la audieri infinite doar pentru a amana momentul neplacut al finalizarii dosarelor? Suspiciunile privind o mare conspiratie avand drept scop tergiversarea dosarelor nevralgice ale anilor 1989-1990 au fost alimentate de faptul ca sase din cei noua judecatori ai CCR sunt fie fosti demnitari PDSR/PSD, fie apropiati ai domnului Iliescu. Potrivit unor surse din Parchet citate de presa, doi dintre judecatori ar fi ei insisi citati in dosarele mineriadei. Ar fi vorba, spun sursele citate, de Petre Ninosu, din a carui masina personala ar fi coborat incendiatorii locuintei lui Corneliu Coposu in iunie 1990, si de Nicolae Cochinescu, acuzat ca ar fi intocmit comunicatul citit la TVR de viitorul deputat PSD Ionel Olteanu, prin care se cerea interventia fortelor de ordine pentru "eliberarea" Pietei Universitatii. In plus, presedintele Asociatiei 21 decembrie, Doru Maries, semnala o posibila influentare din partea unui inculpat a deciziei Curtii, si anume Cico Dumitrescu, cel care "i-a avertizat pe procurorii militari care au intocmit rechizitoriul, in prezenta unor martori, ca a vorbit cu d-l judecator Ion Predescu de la Curtea Constitutionala pentru a fi declarata neconstitutionala trimiterea lui in judecata". Acuzatiile raman, desigur, de dovedit, dar, in contextul lipsei de incredere in independenta justitiei din Romania si al parcursului profesional si politic al unor judecatori ai CCR, ele nu pot sa nu dea de gandit.
Exista asadar destule motive pentru care organizatiile civice care au cerut in anii 1990 trecerea dosarelor politice in competenta procurorilor civili sa nu se bucure de decizia CCR din 20 iunie si sa fie coplesite de sentimentul ca li s-a dat satisfactie nu pentru a aplica in sfarsit un principiu corect, ci doar pentru a-i apara pe cei invinuiti in dosarele nevralgice ale timpului nostru.
Privita cu sange rece insa, situatia nu este chiar disperata. Cum exista destule indicii ca procurorii militari nu intentionau de fapt sa finalizeze dosarele, ceea ce a determinat de altfel si protestele societatii civile atunci cand aceste dosare le-au fost incredintate, poate ca, ajunse pe mainile echipei coordonate de procurorul general Laura Kövesi, dosarele sa aiba mai multe sanse de solutionare. Doamna Kövesi a anuntat, de altfel, ca va numi o echipa de procurori care se va ocupa intens de ele.
Deocamdata insa, suntem din nou departe de un verdict atat in dosarul revolutiei, cat si in cel al mineriadei din iunie 1990. Mai mult, constatam ca, ori de cate ori ne apropiem de o solutie, se gaseste si un antidot al finalizarii cercetarilor. Nu putem deci evita sentimentul ca, in spatele evolutiei publice a acestor dosare, romanilor li se joaca o farsa de proportii istorice. Ziaristii au facut tot ce au putut pentru a o demasca. Istoriei nu-i mai ramane decat sarcina de a-i pedepsi, cum stie mai bine, pe vinovati.
