Voința și contra-voința populară

Pe neașteptate, grație zelului PSD, România a ajuns și ea să aibă propriii indignados. Este poa­te mai mult o stare de spirit decât o miș­care, dar s-a dovedit surprinzător de bine mo­tivată și coerentă în discurs, da­că judecăm după decla­ra­țiile făcute diferitelor posturi de televiziune de participanții la protestul masiv de du­mi­nică împotriva ordonanțelor pregătite pentru grațierea pe­nalilor politici și de drept co­mun și pentru amnistierea mas­cată a unor fapte penale săvârșite, de regulă, de po­li­ti­cienii corupți. Și totuși, ne în­trebăm, sunt cei 30.000 de demonstranți din București și alte câteva mii în marile orașe suficienţi pentru a determina schimbarea po­li­ticii unui partid care a câștigat masiv alegerile parlamentare? Pot oare schimba situația pro­testele organizațiilor civice care au înțeles mi­za ordonanțelor PSD și președintele Iohannis, care s-a situat fără echivoc de partea an­ti­co­rupției? În sfârșit, poate fi câștigat războiul cu televiziunile de știri controlate de penali?

Mă tem că nu putem fi foarte optimiști pe ter­men scurt. Strada are mai puțină putere de­cât crede, cel puțin dacă rămâne la nivelul ze­cilor de mii. Guvernul Ponta nu a căzut din cauza protestelor de stradă, ci pentru că Li­viu Dragnea voia să scape de Victor Ponta și să guverneze dintr-o cvasi-opoziție, ca să ai­bă un adversar în campanie. Altfel, în nicio ța­ră nu a căzut guvernul pen­tru că a ars un club, chiar da­că au existat și victime. Celor câteva zeci de mii de de­mon­stranți anti-or­donanțe, PSD le poate opune oricând un nu­măr mai mare de susținători, cărați în Ca­pi­tală la chemarea guvernului legitim, care aver­tizează îm­potriva unei lovituri de stat - exact cum a făcut Ion Iliescu atunci când a che­mat minerii în București, în 1990. Mesajul lui Li­viu Dragnea de duminică noaptea și de­cla­rațiile unor lideri PSD amintesc de altfel iz­bi­tor de discursul practicat în 1990 de pre­cur­so­rii acestui partid nefast, începând cu FSN. Nu ar trebui deci să ne mirăm dacă la ur­mă­torul pro­test anti-ordonanțe printre de­mon­stranți se vor infiltra și provocatorii, exact ca în ia­nua­rie-februarie 1990. De altfel, și dis­cursul practicat în studiourile televiziunilor pu­terii – Antena 3 și RTV - semăna de­pri­mant de bine cu relatările false ale TVR des­pre de­mon­stra­ția din 28 ianuarie și cu cele publicate de pre­sa FSN-istă în timpul Pieței Uni­versității - căci și acolo, nu-i așa?, pro­tes­tatarii erau plă­tiți cu bancnote de 15 dolari... Cum puterea FSN-istă nu a cedat în 1990, nici PSD nu va ceda în 2017. Liviu Dragnea și-a mobilizat deja tru­pele și a anunțat că ordonanțele nu vor fi re­tra­se. Nici nu poate ce­re altceva, pentru că, dacă nu sunt adop­tate, domnul Dragnea are mari șanse să fie condamnat în procesul pen­tru instigare la abuz în serviciu aflat pe rolul ÎCCJ și să ajungă în penitenciar.

Oricât ar fi de riscante protestele de stradă, ele rămân totuși cea mai importantă armă pen­tru blocarea exceselor PSD, mai ales că, spre deosebire de annus horribilis 1990, în 2017 șeful statului s-a situat ferm de partea statului de drept, riscând un război total cu PSD, inclusiv propria suspendare. Este pro­babil un risc asumat de domnul Iohannis, ca­re speră să valorifice acest război în pers­pec­ti­va alegerilor prezidențiale din 2019. Contra lui Dragnea, președintele Iohannis pare însă un general fără armată. Nu dispune decât de o mișcare de stradă nestructurată și de câteva organizații civice, cu GDS, Expert Forum și Ini­ț­iativa România în prim-plan, ale căror pro­teste au demonstrat că există încă rezerve în rândul elitelor intelectuale. Tocmai de aceea este trist că societatea civilă este dezbinată și că se mai aud încă voci ale unor per­so­na­lități care au încercat să transforme protestul de duminică într-o „luptă pentru imagine“ du­să de susținătorii unor partide politice, ce­ea ce evident nu era, după cum toată lumea prezentă și-a putut da seama. De altfel, opo­ziția politică este complet defazată și lipsită de forță. Klaus Iohannis mai are multe de fă­cut pentru reconstrucția opoziției; din păcate, până acum, ideile sale în acest domeniu (Gor­ghiu ca lider PNL și Cioloș ca fanion anti-PSD) au fost perdante, ca să fiu politicoasă. În sfâr­șit, președintelui îi lipsește suportul mediatic, PSD-ALDE dominând scena cu televiziunile lor revoltătoare, dar bine protejate de CNA. Pe de altă parte, însă, în problema ordo­nan­țe­lor are de partea sa majoritatea corpului de ma­gistrați, revoltați că au fost puși în fața fap­tului împlinit și temându-se că același pro­cedeu ar putea fi aplicat și în cazul Legii răs­punderii magistraților.

Este deci totul pierdut? Pe termen scurt, șan­sele de succes sunt reduse. Pe termen lung, în­să, dacă organizațiile civice autentice ră­mân active și dacă magistrații rămân pe po­ziții, este posibil ca strada să se mobilizeze și să se organizeze într-o mișcare coerentă. Mai greu va fi cu epavele politice ale opoziției, obiș­­nuite să-și negocieze privilegiile cu par­ti­dul dominant. Reforma lor riscă să dureze mai mult decât ne impune istoria. Dar răz­bo­iul care a început este unul de durată. Acum PSD are prima șansă, pentru că a câștigat ale­gerile și poate pretinde că exprimă voința populară. Ca să creezi o masă critică îm­po­tri­va unui partid care domină instituțiile și ad­ministrația trebuie să mobilizezi o masivă con­tra-voință populară, iar mișcarea anti-PSD abia acum începe să se descopere pe sine. Să nu disperăm însă: pe măsură ce abuzurile PSD se vor înmulți (cum altfel?), mișcarea se va con­solida și s-ar putea să descoperim cu toții că este mai importantă decât electoratul PSD. Exact de aceasta se teme și Liviu Dragnea.