De același autor
De la învestirea guvernului Ciucă, viața noastră politică a fost marcată prea puțin de personalitatea și viziunea noului premier și din plin de copita pesedistă pusă apăsat pe discursul public și pe acțiunea guvernamentală. Cum anticipam în acest spațiu, pesediștii s-au întors ca învingători, tratându-și partenerii de guvernare ca pe niște adversari condamnați să primească în fiecare zi o lovitură de bocanc în față. Ni se va spune - căci mulți, inclusiv din cei care îl condamnau odinioară, se străduiesc astăzi să justifice comportamentul PSD - că discursul lui Marcel Ciolacu din ziua votării guvernului Ciucă în parlament, în care dezavua PNL și implicit pe președintele Iohannis, care le-a pus guvernarea pe tavă, era menit să le dea satisfacție pesediștilor care nu se pot împăca cu acest compromis. Dar de atunci criticile și insultele miniștrilor PSD la adresa liberalilor nu au încetat, cel mai recent exemplu fiind declarația lui Sorin Grindeanu, care atacă „prostiile pe care le-a făcut acel guvern”. Să nu uităm însă și de amenințările ministrului de finanțe Câciu la adresa fostului premier PNL Florin Cîțu, căruia îi flutură prin fața ochilor perspectiva unor acțiuni penale rezultate din auditurile demarate la ministerul de finanțe. În fața acestui discurs agresiv, PNL a adoptat „poziția ghiocelului”, premierul Ciucă, teoretic membru al PNL, se preface că nu le aude, în timp ce ineptul de acum Emil Boc compară relația dintre PNL și PSD cu un meci între două echipe rivale ai căror jucători fac treabă bună împreună când joacă pentru România. Din păcate, nu este deloc așa cum afirmă Emil Boc, pentru că PNL se află deja pe banca rezervelor, ca să rămânem la metaforele fotbalistice. Cedare mai rușinoasă este greu să identificăm în istoria acestui partid cu nume ilustru.
Adevărul este că PSD, cu acceptul umil al PNL, a pus stăpânire pe funcțiile-cheie din stat și pe spațiul public și nu are nicio reținere să-și afirme esența de rețea de tip mafiot, de partid al penalilor, după cum demonstrează numirea Laurei Vicol, „fata” căreia interlopii îi ordonau când să vorbească și când să tacă, militantă anti-DNA și pro- SIIJ, numită - inclusiv cu votul peneliștilor - în fruntea Comisiei juridice a Camerei Deputaților, precum și numirea lui Marian Neacșu, condamnat penal pentru conflict de interese și promotor al conceptului de „stat paralel”, în super-funcția de secretar general al guvernului, de unde îl va controla eficient pe premierul Nicolae Ciucă. Ca să nu mai vorbim de promovarea lui Sorin Grindeanu, semnatarul OUG 13 (emisă înaintea OUG 14, cu care se laudă) în funcția de vicepremier.
Dincolo de constatarea sfidării PSD la adresa cetățenilor care doresc cel puțin un guvern corect și competent, anticorupție și o justiție independentă, capabilă să pună capăt dominației clanurilor de interlopi și aservirii instituțiilor statului (poliție, parchete) față de acestea, mult mai frustrant este faptul că ori de câte ori România s-a apropiat de aceste deziderate - ultima oară, după alegerile din 6 decembrie 2020 - reformiștii au fost scoși din joc în final și „sistemul ticăloșit” a revenit la putere. Jocurile sunt făcute de același PSD care le-a încredințat masacrarea legilor justiției lui Florin Iordache și Tudorel Toader și care a numit-o pe Rodica Stănoiu ministru al justiției, pentru a se asigura că procurorii care atacă interesele PSD sunt scoși din joc, fie și în cel mai inuman mod, dacă ne amintim de cazurile Alexandru Lele și Cristian Panait. Este același PSD fără scrupule, care revine la putere în ciuda protestelor societății civile, ale unei părți a electoratului - și mai ales prin trădarea unei opoziții care a promis scoaterea din joc a acestui partid al stagnării și corupției, doar pentru a se pleca ulterior în fața forței celui mai tare. Acesta este adevărul dureros: PSD, partidul „sistemului”, este cel mai tare, nu se schimbă în esența sa și face legea, iar cei care i s-au opus au pierdut sistematic, înșelați și trădați de cei în care își puseseră o minimă speranță.
Cel mai cumplit exemplu în acest sens este președintele Klaus Iohannis, votat nu pentru meritele sale, ci doar pentru a bloca accesul lui Victor Ponta și apoi al Vioricăi Dăncilă la președinție. Misiunea lui reală era însă de a bloca afirmarea unei opoziții autentice și de a menține reduta prezidențială sub controlul sistemului.
La fel ca Ana Blandiana, toți cei care au denunțat ticăloșia sistemului personificat de PSD și au demonstrat sute de ore împotriva lui se simt acum profund umiliți, sfidați și prizonieri ai unei epoci „absolut rușinoase”, a cărei reeditare părea exclusă după epoca Dragnea. Partidele în care au crezut de-a lungul ultimelor decenii au fost distruse din interior și din exterior, începând cu PNȚCD și continuând cu PNL, a cărui demolare din interior a început mai demult și va fi desăvârșită cât de curând. Într-adevăr, acum există USR, dar viitorul său va fi greu de construit și deocamdată, din păcate, nu controlează narațiunea. Povestea dominantă este acum victoria PSD și a sistemului pe care l-a generat și a zădărniciei luptei împotriva acestui sistem. Totuși, deși, cum spune Ana Blandiana, „e ridicol să mai încerci să faci ceva cu bună-credință într-un domeniu în care totul se face cu rea-credință”, lupta împotriva sistemului nu ar trebui abandonată de acea minoritate rămasă pe metereze. Istoria i-a onorat pe grecii care au rezistat la Termopile, nu pe cel care i-a trădat sau pe perșii care i-au masacrat - și care, în final, au pierdut războiul. //
