De ziua Regelui

Treptat, jocul politic autohton şi-a adjudecat pe deplin Casa Regală, deşi ideea cu monarhia care stă deasupra tuturor partidelor politice încă mai însemna ceva pentru un anume segment din societate.

Copleşit la aniversarea celor 91 de ani cu onoruri, titluri Honoris Causa, concerte de ga­lă, decoraţii şi chiar cu un bust pe care a fost invitat să-l dezvelească el în­suşi, în de acum numita Pia­ţetă a Regelui, Mi­hai I de Ro­mânia este obligat să în­ţe­leagă că, la capătul acestor serbări, monarhia cons­­titu­ţională, ca formă de gu­ver­nă­mânt, nu mai are nicio şansă în ţara din care a fost alun­gat de către co­munişti, în 1947. Cu cât fas­tul ce­re­mo­ni­i­lor de ziua Re­gelui este mai mare, cu atât mai pecetluită este soarta Ca­sei Regale, ca element strict controlat, de decor „istoric“ şi, de ce nu, după nevoi, ca agent electoral.

Altfel stăteau lucrurile la începutul anilor ‘90, când, în stradă peste un milion de oameni tă­lăzuia aclamându-l pe Rege şi scandând „mo­narhia salvează România“. Era vremea în ca­re Ion Iliescu, abia urcat în scaunul lui Ceau­şescu, tremura de teama pie­r­derii puterii, iar chestiunea monarhică l-a is­terizat ani în şir. Soluţia a fost găsită însă de abilul Adri­an Năstase, dar abia la în­ceputul anilor 2000: nu era nevoie de TAB-uri ca­re să-l fugărească pe Rege, nici de interdicţii brutale de intrare în ţară ori de pro­paganda antimonarhică co­munistoidă; retrocedarea câ­torva im­por­tante bunuri ale suveranului şi o strânsă colaborare cu proaspătul ginere al acestuia, un actor, devenit peste noapte prin­cipe, aveau să domesticească o relaţie în­cordată, văzută rău şi de cancelariile occi­dentale în graţiile cărora Năstase îşi dorea să fie. Biletul de intrare în noua şi confortabila/avantajoasa situaţie pentru ambele părţi a fost plătit de însuşi Regele Mihai, când, în 2003, la gala revistei VIP, i-a înmânat lui Adri­an Năstase distincţia de „Om al anului“, eve­niment comentat cu entuziasm de strategii PSD şi văzut de monarhiştii dezamăgiţi ca o a doua abdicare. Aşa a început „normalizarea“ relaţiei dintre statul român şi reprezentanţii lui cu Casa Regală.

Ţinută atent într-un trecut de „poveste“, în incintele de la Săvârşin sau Palatul Elisabeta, Casa Regală nu mai prezintă azi pentru re­publicanii fesenişti, ajunşi în toate partidele româneşti, la putere sau în opoziţie, niciun „pericol“. Cu atât mai mult cu cât, în 2009, ginerele Regelui, actorul, a candidat cu în­cu­viinţarea Majestăţii Sale la scaunul republican, stârnind confuzie printre puţinii monarhişti au­tentici. Treptat, jocul politic autohton şi-a adjudecat pe deplin Casa Regală, deşi ideea cu monarhia care stă deasupra tuturor par­tidelor politice încă mai însemna ceva pentru un anume segment din societate. Când Traian Băsescu n-a ezitat să-şi reverse mojicia nu­mindu-l pe rege „slugă la ruşi“ şi „trădător“, adversarii lui politici s-au precipitat să-l glo­rifice pe suveran în parlament, chiar dacă în realitate mulţi dintre ei gândeau la fel.

Regele Mihai ştie că nu mai are nici forţă, nici timp ca să întoarcă roata istoriei, aşa cum ar fi fost posibil (dar ar fi fost?) la începutul anilor ‘90. Ştie cine îi sunt actualii adulatori: securişti, turnători, activişti, ţoape care îi acoperă obraznic pe cei câţiva oameni de bună-credinţă. Mai ştie că poporul, peste jumătate, îşi doreşte întoarcerea la co­mu­nism. Rămân magicele zile pascale dintr-un îndepărtat 1992, când Regele şi poporul său au părut să se regăsească. //