De același autor
Chiar in ziua de aparitie a acestui numar, la Bruxelles, in Parlamentul European, este luata in discutie Declaratia de la Praga privind morala europeana si comunismul, din 3 iunie 2008, publicata in revista 22 la 17 iulie a aceluiasi an. Cum remarca Andrei Plesu, intr-un numar din Adevarul, 22 a fost singura publicatie care a preluat documentul; printre semnatari, niciun roman; documentul a trecut neobservat; vreo dezbatere, nici vorba. In Parlamentul European, Romania este reprezentata acum de o delegatie consistenta (Ana Blandiana, Marius Oprea, Andrei Oisteanu, pastorul László Tökés s.a.), care incearca sa prezinte o pozitie comuna din partea tuturor celor implicati in procesul de investigare a crimelor si abuzurilor comise in regimul comunist.
Continutul Declaratiei de la Praga inventariaza motivele pentru care semnatarii aduc in fata europenilor documentul: lipsa de viitor a societatilor care isi neglijeaza trecutul, istoria comuna europeana care include cele doua mari crime ale secolului trecut, nazismul si comunismul, recunoasterea responsabilitatilor purtate de ideologia comunista in numele careia s-au comis crime impotriva umanitatii, constiinta mutilata si impovaratoare a Europei, fara inglobarea episodului sumbru al comunismului, absenta unei justitii unitare europene care sa se pronunte fata de cei care au comis crime si recompensarea victimelor, urgenta restabilirii adevarului, ca premisa indispensabila pentru reconciliere, in fine, aprofundarea in mediul academic, dar si al opiniei publice a trecutului comunist si accesul neingradit la informatii.
In numele acestor principii, semnatarii Declaratiei solicita forurilor europene consens in a recunoaste criminalitatea celor doua flageluri ale sec. XX, nazismul si comunismul, si judecarea comunismului conform „meritelor“ sale distructive, recunoasterea crimelor comunismului drept crime impotriva umanitatii, precum si introducerea unei legislatii care sa permita tribunalelor sa judece si sa condamne crimele comunismului, acordand totodata o justa reparare victimelor.
Iata o motivatie si un set de cerinte care, noua, romanilor, privind acum spre Bruxelles, ne sunt cunoscute. Declaratia presedintelui Traian Basescu, rostita in parlamentul tarii la 18 decembrie 2006, ca urmare a Raportului Tismaneanu, prin care declara regimul comunist „ilegitim si criminal“ nu spunea altceva. Recomandarile Comisiei se regasesc punct cu punct pe lista de azi a solicitarilor semnatarilor Declaratiei de la Praga. Numai ca noi, posesorii unei strabune tehnici de autoanulare, nu am stiut sa profitam de efortul de a condamna, printr-un document oficial, comunismul. Ziua de 18 decembrie 2006 ramane ca o rusine in istoria Parlamentului Romaniei, cand, sub orchestrarea scelerata a lui C.V. Tudor, un moment solemn a fost transformat, cu consimtamantul tacit al tuturor celorlalti parlamentari, intr-un circ. Lista recomandarilor a ramas litera moarta, desi guvernul si parlamentul, conform Constitutiei, aveau la indemana toate parghiile pentru a trece la treaba. Momentul a fost transformat rapid in unghi de atac politicianist la adresa presedintelui Basescu (de ce a facut-o tocmai el, a facut-o fara sa fie convins, a facut-o in scop electoral s.a.m.d.) si a Raportului Comisiei Tismaneanu (ca nu este un document credibil, ca sta sub indoiala(?) autoritatea morala a membrilor s.a.m.d.). Gestul condamnarii comunismului a ramas „simbolic“, „triumfalist“ si „propagandistic gaunos“. Iata-ne, azi, la Bruxelles, atenti si interesati de un continut similar, dar spus de altii. Sfasierea interna a societatii, toate razboaiele politice in care se macina orice energie, suspicionata aprioric ca fiind de rea-credinta, ne fac din nou sa fim „participanti“ din sala la un eveniment care ne priveste.
Dar oare ne mai priveste cu adevarat? Ocupati sa elaboram replici acide si tafnoase, nu mai avem reactie la „dezincriminarea“ unui Plesita, fost sef al SIE, pensie actuala de 65 de milioane lei vechi, care l-a angajat pe Carlos Sacalul ca sa-i lichideze pe opozantii ceausisti si care „si-a pus semnatura“ sub atentatul cu bomba din 1981 de la Europa Libera. Cu nasul varat adanc in actualele conflicte ale taberelor politice, nu mai avem decat o profunda sastiseala fata de scoaterea lui Ion Iliescu de sub urmarirea penala, ca urmare a „lucrarilor“ de invaluire ale unui procuror ca Dan Voinea.
Mai mult, daca Plesita si Iliescu apartin de acum istoriei, asa incalcita cum ne multumim s-o avem, exista personaje si actiuni ale lor care isi vad cinic de un mers inainte in folos propriu. S-a discutat putin sau aproape deloc despre un volum aparut in toamna trecuta la Editura Humanitas: Confesiunile unui cafegiu de Gheorghe Florescu. Este o relatare amanuntita a unui om care a lucrat in comertul socialist si care a cunoscut din interior o retea minutios tesuta de ofiteri de Securitate, acoperiti si la vedere, militieni, judecatori, avocati, doctori, vanzatori si sefi de depozit, soferi etc., asupra careia nici Ceausescu nu mai avea control. La mijlocul anilor ‘80, oamenii aveau ascunsi sub casa cate 2 milioane de dolari. Dupa revolutie, autorul il intalneste pe Tudor Stanica, prea bine cunoscut cititorilor din afacerea inca nerezolvata a uciderii disidentului Gheorghe Ursu in beciurile Securitatii. Acesta il invita pe cafegiu in noua viata democratica si de afaceri a Romaniei, in care „ne-am plasat oamenii peste tot“. Adica, „reteaua“ a facut un salt peste revolutie, daca nu chiar a pus umarul la ea, si lucreaza nestingherita.
Din acest punct de vedere, condamnarea comunismului, aflata azi pe agenda Parlamentului European, ne priveste mai mult ca oricand.
P.S.: Ultimele saptamani au fost acoperite de discutii aprinse (cu accente devastator mahalagesti) in spatiul public: poate un ziarist, fie el si Traian Ungureanu, sa continue sa scrie articole de opinie, dupa ce a facut pasul in politica? Numai marasmul romanesc, tranzactionarea principiilor si lipsa de autoritate morala a unora dintre intervenienti au facut ca discutia sa se prelungeasca steril. Intr-o tara normala, separarea celor doua domenii, politica si presa, mentionata de altfel clar si in documentele europene, este de mult transata, facand orice dezbatere pe aceasta tema lipsita de obiect. Iar daca ziarul la care scria TRU l-a tratat incorect, TRU trebuia sa plece, asa cum multi dintre colegii lui au plecat de la BBC intr-un moment similar.
