De același autor
nu prea ne pricepem sa vorbim. Ce-i drept, nici nu ne prea pricepem sa le facem. Daca totusi, lucruri cu adevarat importante dau peste noi, fara sa le mai putem trece cu vederea, vorbim stangaci, precar, inadecvat. Ratam. Ori "cadem pe spate", supralicitand si facand recurs la frazeologia gongorica gen "Romania, romanism, romanitate" etc., ori, si asta de cele mai multe ori, devenim suspiciosi, cautam pricina si ne pregatim sa scoatem palosul. Din pacate, registrul in care ne miscam cel mai bine, ramane cel al violentei. De la replica taioasa, devastatoare, data cu precadere in public, pana la zvonistica perfida, practicata voluptos, in culise, de catre persoane care se vor informate, dar care, in realitate, isi dau mana intru compromiterea si demolarea unuia sau altuia. Culoarea politica e de baza si trece peste orice alta calitate umana. Partea proasta e ca discernamantul ne-a fost si el deformat si nu ne mai ajuta sa distingem ce e cu adevarat important de ceea ce e banal si neinsemnat. Priviti televiziunile care alearga flamande dupa cate un ins (evident, politic), cum ii infig microfonul in gura si cum apoi ii diseca sarmanele vorbe. Si daca asta nu pare indestulator, presa, care se crede nici mai mult nici mai putin decat opinia publica, intoarce pe toate fetele un "ce-ar-fi-daca-ar-fi". Jurnalistii de culise freamata dupa "stiri" bomba. Reputatia lor tine de barfele/colportarile carora se dedau cu aerul superior al "persoanei informate". Cand treci insa de la relatarile de culise la pagina de analiza publica a aceleiasi persoane atat de "informate", surpriza! Ai parte de randuri saracacioase si banale. Cum ar veni, muntii s-au rasturnat ca sa nasca un soricel.
Dar ce cred eu ca ar fi lucrurile cu adevarat importante? Foarte pe scurt, cele normale. Cele in care un om se investeste cu pricepere, talent si harnicie si care devin "bune" pentru semenii lui.
Iata, de pilda, dinstinctia Palme d’Or, obtinuta de Cristian Mungiu la Cannes in acest an, este un lucru cu adevarat important si la el am avut prilejul sa reactionam cum se cuvine. Adica, normal. Dar, dupa saritul in sus de bucurie, ca la meciurile de fotbal, au aparut imediat umbra sordida si barfa consemnata grijuliu de presa: Mungiu a plagiat! Daca asta n-a tinut, au urmat gemetele nationaliste: Romania a facut, Romania a dres.
Numai ca, atunci cand s-a pus in miscare campania publicitara pentru filmul premiat la Cannes, cel putin in Bucuresti, ea nu a avut sansa in fata Andreei Marin, instalata, cu mana pe burta, pe cele mai vizibile si curate panouri. Afisul filmului, si el destul de neinspirat, a fost lipit de-a valma pe "butoaiele" solzoase si intr-o rana, printre yoga, Adi Minune etc. Chiar asta cred cei care oricum uratesc Bucurestiul cu publicitate, ca romanii sunt mai interesati de o prezentatoare TV insarcinata decat de un foarte mare succes cinematografic? Intamplarea a facut sa fiu la sfarsitul lunii august in Paris. Sa vad premiera filmului anuntata pe elegantele coloane Morris care se invarteau lent, in tot orasul. Sa aud la toate canalele TV prezentari ale filmului, insotite de discutii profunde si avizate. Sa citesc in ziare si reviste aprecieri de specialitate. Pentru francezi, Festivalul de la Cannes si Palme d’Or sunt lucruri cu adevarat importante, iar prezentarea lor tine de un ritual tratat an de an cu toata atentia si cu respect maxim.
La Bucuresti, e altfel…
La Bucuresti, important este cum merg la premiera filmului presedintele si premierul tarii. Ce cred ei despre film. Si alte "stiri" scurse prin culise. Care vor fi disecate pana la ameteala pe toate canalele media.
