De același autor
Precedat de zvonuri (cum ca-si va crea un nou partid, ca s-ar reintegra �n PNTCD), Emil Constantinescu si-a anuntat recent decizia de a se re�ntoarce pe scena politica, deocamdata doar prin interviuri, ca "o voce; ca "un cetatean activ, interesat de ce se petrece �n tara lui". Primul interviu, acordat Radioului national, a continut o critica dura la adresa guvernului actual. E foarte bine, au salutat observatorii, o critica bine tintita nu strica niciodata unui guvern, oricare ar fi acela, si cu atat mai mult Guvernului Nastase, ferit, �n conditiile date, de o opozitie functionala. Numai ca momentul ales de Emil Constantinescu pentru a se re�nscrie �n cursa politica a fost ales cu multa stangacie, anuland, practic, orice efect: critica guvernului aproape ca a coincis cu decizia luata de forurile europene de ridicare a vizelor �n spatiul Schengen, tocmai ca rasplata acordata actualei guvernari pentru politicile sale adecvate. Cam tot atunci, cu prilejul reuniunii OSCE, defilau la Bucuresti personalitati internationale de prim rang (Colin Powell, Joshka Fischer etc.), toate avand un cuvant bun pentru politica actuala a guvernului.
In fine.
Al doilea interviu, acordat la sfarsitul anului agentiei Mediafax (vezi extrase din el la p. 11), a starnit o oarece rumoare printre reporteri, dar nu prin devoalarea unor derapaje ale puterii actuale, ci prin vorbele aspre rostite de fostul presedinte Constantinescu la adresa societatii civile (vom reveni).
Ceea ce frapeaza dupa lectura integrala a acestui interviu este enorma multumire de sine a lui Emil Constantinescu, ca sa nu spunem infatuare, fata de obtinerea mandatului si de felul �n care si l-a �ndeplinit, fara a mai aminti insa cum l-a dobandit: prin votul putinor fideli, al unor exasperati de lunga domnie a lui Ion Iliescu, la care s-a adaugat, prin �ntelegere, procentul decisiv al lui Petre Roman. El este dincolo de oricare repros si are evaluari proprii (mult prea luminoase) asupra perioadei '96-2000 in care nu tine cont de opiniile specialistilor (rezultate ale cercetarii si semnale de alarma �n epoca), dar nici de opiniile cetatenilor profani (rezultate ale unei vieti tot mai grele, semnale chiar mai alarmante). Cu formulari diferite, in preajma alegerilor, cele doua categorii ajunsesera la o aceeasi concluzie: '96-2000 a fost perioada risipirii unei a doua sanse pentru Romania, dupa decembrie '89, risipire datorata proastei administrari. Vazuta �nsa dinspre fostul sau cabinet de la Cotroceni, perioada arata cu totul altfel: a construirii "unui proiect politic realist, lucru care continua sa fie trecut sub tacere", spune Constantinescu, �n care "daca populatia avea de platit pretul economic al procesului de integrare europeana si costurile sociale ale reformei (�), m-am oferit sa-mi asum toate nereusitele reale sau imaginare". Poporul si presedintele au imagini puternic contrastante: pe de o parte, neinvitarea tarii �n NATO, mineriade, certuri nesfarsite ale coalitiei la putere, �mpotmolirea reformei, ce a dus la o si mai mare saracire a oamenilor, nestavilirea coruptiei pe fundalul unei justitii mai mult decat debile si, nu �n ultimul rand, disolutia autoritatii statului. Pe de alta parte, putinul realizat (imaginea buna a tarii, pana la un punct, invitarea pentru �nceperea negocierilor la UE si mica crestere economica din ultimul an), vazut ca proiect valabil pentru o tara satula de proiecte. Arta guvernarii consta �nsa �n efortul de a micsora distanta �ntre cabinetele puterii si viata oamenilor de rand. Distanta, chiar contradictia �ntre imaginea lui Constantinescu si cea a opiniei publice poate fi masurata in toate episoadele trecute �n revista de interviu: situatia regelui, a PNTCD (caruia �i plange mult de mila, semn oare ca s-ar re�ntoarce �ntre ostile-i risipite?), relatia cu Alianta Civica, promovarea premierilor (pe care recunoaste ca el i-a ales, nu partidul castigator, asa cum e uzanta), �n sfarsit, episodul parasirii intempestive a scenei politice. Fostul presedinte Constantinescu nu se arata ingrijorat de existenta acestei distante; el crede ca ar fi vorba fie de un complot al tacerii, fie de "interpretari abuzive" fata de care "am capatat un antrenament exceptional �n ceea ce priveste deformarea sensului actiunilor mele". Este o imunitate periculoasa ce risca sa devina, pentru un om politic, autism. Daca el constata ca mesajul sau nu ajunge la cetateni sau ajunge deformat, trebuie sa afle grabnic cauzele defectiunilor de comunicare si sa le �ndrepte. Invocarea unei conspiratii a tacerii, a relei credinte a media pare un lucru neserios. Dupa cum neserioase, �n discursul unei reveniri �n arena politica, sunt si micile "exageratiuni", cum ar fi descrierea unuia dintre motivele parasirii cursei, si anume "perspectiva unei campanii derizorii", cu urcatul candidatilor pe un cantar. Or, la momentul cand Constantinescu abandoneaza cursa, realizatorul show-ului invocat putem fi siguri ca nu avea habar de nici un cantar si-n plus, din acel circ se putea lipsi, cum a facut-o Ion Iliescu, fara ca asta sa-l �mpiedice sa castige �n final.
Distanta �ntre omul politic Constantinescu si poporul pe care vrea sa-l rasplateasca, pentru ca i-a oferit sansa de a lucra pentru el, capata si o nota vesela atunci cand reporterul se intereseaza de "principiile volumului de eseuri la care lucrati". "Este vorba de o trilogie", precizeaza de sus fostul presedinte, iar volumul al doilea, Cararile schimbarii, contine "date concrete privind realitatea ultimilor 12 ani care �ncearca sa suplineasca lipsa unei prezentari obiective a ceea ce s-a realizat si a ceea ce nu s-a realizat". Politologii, sociologii, economistii vor avea, �n fine, cate ceva de �nvatat...
Promiteam sa revenim asupra criticilor aduse de fostul presedinte societatii civile, cam singurul element ce a starnit interesul presei. "Sunt consternat de lipsa de reactie a organizatiilor civice fata de abuzurile puterii etc.". Daca fostul presedinte s-ar fi straduit sa afle, n-ar mai fi fost atat de consternat de amintita lipsa de reactie: prin abandonul exponentului lor la putere, insusi Emil Constantinescu, organizatiile civice care l-au sustinut s-au simtit tradate si umilite (E.C. aminteste arogant "votul penibil al fricii democratilor in favoarea lui Ion Iliescu"), pierzandu-si buna parte din autoritatea ce le-ar fi indreptatit sa reactioneze.
