Memoria ca formă de justiţie

„Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiţie.“

Ca în cazul oricărui destin ales, printr-o expoziţie eveniment, Memorialul Sighet îşi închide spectaculos bucla majoratului său, în chiar locul din care practic a pornit, în urmă cu 18 ani: sediul unei înalte instituţii europene. Între 1993 - când Consiliul Europei ia sub egida sa Memorialul Sighet, lăsându-se convins de Ana Blandiana că Europa unită nu înseamnă doar reunirea politicilor, ci şi a obsesiilor noastre, atât de diferite după 45 de ani de comunism - şi 2011, când Parlamentul European găzduieşte o expoziţie a Memorialului, recunoscându-i nu doar importanţa, dar şi sacrificiile popoarelor strivite în comunism, se întinde viaţa complexă a unei instituţii româneşti pentru care statul nu a mişcat un deget.

Ba, am zice, dimpotrivă, de-ar fi să ne amintim doar vocea oficiosului guvernamental din vremea premierului Văcăroiu, care-i acuza pe Blandiana şi Rusan de „vânzarea suferinţei“ la Sighet. Stridenta şi ipocrita „Voce a României“ de atunci (dar nu numai) şi-ar fi dorit, se ştie de ce, ca praful uitării să fie lăsat să se aştearnă peste memoria victimelor comunismului. Un muzeu memorial al victimelor, smuls din ruinele închisorii în care au pierit elitele României, un centru de cercetare cu mii de ore de înregistrări, nenumărate volume publicate, simpozioane, expoziţii şi cu o şcoală de vară unde tinerii învaţă istoria recentă a ţării – iată, foarte sumar şi în fugă prezentat, rezultatul muncii unei echipe minuscule, animată de numai doi oameni, Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Şi când, în acest an, Monica Macovei, în calitatea ei de europarlamentar, a avut ideea de a organiza împreună cu Academia Civică o expoziţie în Parlamentul European, nu te puteai gândi decât la fericitele şi inspiratele întâlniri care nu pot avea loc decât între cei asemenea.

Memoria ca formă de justiţie, titlul expoziţiei de la Bruxelles, a fost deschisă în 18 octombrie, sub înaltul patronaj al lui Jerzy Buzek, cunoscutul protagonist al Solidarităţii poloneze, azi preşedintele Parlamentului European. Monica Macovei spunea, în cuvântul de deschidere, că expoziţia este „un fel de justiţie simbolică“, pentru că, „din păcate, nu am avut o justiţie reală“. Or, cuvintele alese ca titlu generic al acestei expoziţii fac parte dintr-un motto al Memorialului semnat de Blandiana şi care tocmai asta spune: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă a memoriei, memoria singură poate fi o formă de justiţie“. În expoziţie, numele şi portretele a zeci de mii de deţinuţi, „martirii unor vremuri pe care nu trebuie să-i uităm“, „oameni care au fost lumina călăuzitoare prin întunericul comunist“, „adevăraţii eliberatori ai Europei“ – cum spunea Buzek –, rulând pe cele două slideshow-uri, ne arătau că, într-adevăr, în locul justiţiei neînfăptuite nu ne rămâne decât memoria. „Vreau să ne amintim, văzând această expoziţie, de deportaţii români, de morţii români, de deţinuţii români care au luptat împotriva comunismului“, „pentru că nu putem avea un viitor curat, dacă nu ne cunoaştem trecutul“ – îndemna în discursul ei Monica Macovei, completată apoi de Blandiana: „Memorialul nu este un drum spre trecut. Este un drum care trece prin prezent, pentru a ajunge în viitor“.

Numai că, în zumzetul şi buna dispoziţie a vernisajului, îţi era greu să întorci capul şi să-i vezi alături de tine pe cei din grupul foştilor deţinuţi politici. Lor, înaintea oricui, ar fi trebuit să le adresezi vorbele alese, cum că memoria este o formă de justiţie. În întâlnirea ce precedase vernisajul, vocea lor indignată de indiferenţa groasă a autorităţilor răsunase pe cât de răspicat, pe atât de dureros sub cupola Parlamentului European. „Avem petiţii cu noi. Cui să le lăsăm? Mai suntem doar 3.000. În ţară nu ne ascultă nimeni.“ În ţară… În ţară sunt vreo 20.000 de revoluţionari şarlatani, utili însă unora sau altora, care încasează bani, au terenuri, buticuri, scutiri de taxe. În ţară, politicienii trec dintr-un scaun în altul, sunt „ocupaţi“, îşi fac veacul pe platourile TV, nu au pe agendă, indiferent de partid, nici lustraţia, nici repararea nedreptăţilor comise în comunism, iar memoria lor e ocupată cu conturi bancare, suprafeţe de teren, învârteli. Ca dovadă, din cei 33 de europarlamentari români, erau prezenţi la vernisajul din clădirea „Altiero Spinelli“ vreo 5. În schimb, în acea seară, puteau fi văzuţi, pâlcuri, pâlcuri, aproape toţi prietenii Memorialului Sighet: Stéphane Courtois, editorul Cărţii Negre a Comunismului şi rectorul Şcolii de Vară, istoricul Pierre Hasner, cehoaicele Libuše Valentová şi Petruška Šuštrova (ministra de Interne a lui Havel), Helmut Müller Engbergs, cercetător la Oficiul Gauk, Anneli Ute Gabanyi, o mulţime de români prezenţi la Sighet încă de la prima ediţie a simpozioanelor Memorialului. //