De același autor
Şi el, ca aproape toţi, a manifestat sindromul de neadaptare la viaţa de dincolo de Palatul Victoria: imediat după alegeri, a dispărut într-o lungă vacanţă, lăsând partidul singur, doar cu câteva mesaje de băiat de stradă, aruncate pe blog, despre cât de prost este succesorul lui. S-a arătat stingher pe băncile parlamentului şi nemulţumit de maşina care îi fusese hărăzită – un Logan modest, a cărui înlocuire a cerut-o ofensat. A încercat să-şi facă un alt soclu în partid şi în afara lui, răsfoind albumul cu amintiri de trai îmbelşugat dintr-o viaţă înlocuită peste noapte cu una de criză.
Numai că, între timp, gestiunea guvernării sale avea să scoată la iveală că „tocase“ tot, încercând să astupe gurile hămesite ale pesediştilor care îi asiguraseră scaunul doar contra cost, că nu pusese nimic de-o parte pentru zilele negre ale crizei şi că vorbele otrăvite aruncate spre noua guvernare se făceau tot mai străvezii faţă cu realitatea. Nici măcar fostul său ministru de Finanţe, Vosganian, a cărui verbozitate zăpăcitoare putea suci chiar şi capul unui jurnalist avizat, nu a ieşit să susţină acuzele fostului său şef. În partid, mârâieli centrale şi teritoriale au început să răbufnească, mai întâi pe la colţuri, devenind însă ameninţătoare pe măsură ce frigul opoziţiei intra în oase. Liberalii au început să gândească cu voce tare: negocierile postelectorale s-au făcut netransparent şi cu „ridicola“ pretenţie ca, în orice combinaţie, el, doar el, să fie premierul. A încercat să sugrume cererea colegilor săi tot mai nemulţumiţi de a organiza congresul, sub ameninţarea ruperii unităţii de partid. Modul de a-i conduce pe toţi din cabinet, prin Bogdan Olteanu şi încă vreo câţiva apropiaţi, a început să fie denunţat public, chiar şi de unii care beneficiaseră de felii generoase din tortul bugetar.
Un vânt rece, neprietenos a început să sufle (oare de ce?) dinspre un Relu Fenechiu, căruia îi dăruise privilegiul, fie şi contra cost-sprijin, de a-şi plasa oamenii – Chiuariu, Adomniţei – cu riscul consumat până la capăt de a se face de râsul lumii întregi. Norii unui taifun de neînţeles pentru el s-au abătut şi din partea amicului Patriciu: doar pentru el şi afacerile lui judiciare îi scrisese lui Traian, iar pe Monica Macovei o „întâlnise“ în cabinetul său cu împricinatul. Începuse să se simtă ca un Davidson, pe care un stăpân capricios vrea să-l schimbe. Nemaiavând încotro şi reflectând amar asupra nerecunoştinţei oamenilor, a acceptat congresul. Dar, cel puţin la început, nu i-a venit să creadă că, după ce a pierdut scaunul de premier, va pierde şi şefia partidului. Şi în favoarea cui? A unuia care avea la activ cele mai multe absenţe în parlament (Crin Antonescu) şi care, în afară de discursuri, nu produsese mai nimic. La întâlnirea televizată a celor doi, putea fi văzut cum îşi pândeşte cu nelinişte adversarul, cum din privirea lui dispăruseră şi aroganţa, şi suficienţa, iar mâna des întinsă după paharul cu apă trăda, după atâta timp, nu doar emoţia, ci chiar un soi de spaimă.
Congresul a trecut. Un congres în care raportul de activitate a partidului a fost amestecat cu raportul roz al guvernării. În care meritul de a-i fi rezistat lui Traian Băsescu a ţinut loc de doctrină, politică de alianţe, obiective etc. Actualul preşedinte al ţării a devenit şi pentru el, şi pentru toţi ceilalţi liberali farul congresului. Numai că el a fost trădat şi măturat de la şefia partidului, odată cu finul şi alţi apropiaţi rămaşi fideli. A lăsat în urmă o altă şefie aleasă democratic. Dar care, promiţând să fie „altfel“, nu pare să aibă altceva în cap, cel puţin deocamdată, decât acelaşi far: Traian Băsescu. Apoi, apropierea de PSD, în niciun caz de PD-L, de Sorin Oprescu etc. Dar asta ar fi putut-o face, mai ales că a mai făcut-o, chiar el. Şi-atunci? Ce sens să fi avut debarcarea lui? Cine să înţeleagă?
