Tara mea

Rodica Palade 09.12.2002

De același autor

De ce oare nu stim sa fim normali? De ce bajbaim tematori, ca si cum nu am fi siguri ce înseamna binele si ce înseamna raul? De ce complicam enorm si ne apuca despicatul firului în patru tocmai cand un lucru dupa care am tanjit se împlineste?

Romania a fost invitata sa se alature NATO. A fost invitata, repet. Nimeni nu i-a impus, nimeni nu i-a invadat teritoriul cu trupe, nimeni nu a santajat-o. Dimpotriva. Am visat integrarea, am fost dezamagiti dupa Madrid, am dorit-o din nou ca pe o salvare. Procentele ridicate din toate sondajele de opinie o confirma. Ei bine, dupa ce faptul s-a consumat, am descoperit nenumarate motive de a fi mefienti. Marius Tuca povestea într-o emisiune ca si-a sunat batranul tata de la Caracal ca sa-i spuna vestea cea mare, am intrat în NATO. In locul entuziasmului, batranul i-a recomandat fiului prudenta: "Fii atent la astia!". Ai putea zice ca e vorba de neîncrederea omului simplu, obisnuit ca o schimbare sa-i aduca doar nenorocire.

La polul opus Caracalului si în alta forma, desi se recunoaste ca pentru prima data tara noastra are sansa de a se alatura prin tratate oficiale Occidentului mult ravnit, tot mefienta: ce fel de intrare e asta, cu securisti, hoti si oportunisti? NATO nu ne poate ajuta sa scapam de ei. Si-n fond, la ce bun atata tam-tam, cand nimeni (adica Rusia) nu ataca astazi Romania? La sfarsitul saptamanii trecute, l-am putut auzi pe Vladimir Bukovski, celebrul disident, invitat la Bucuresti de Academia Civica, explicandu-ne ca intrarea noastra în NATO nepregatiti (servicii secrete necuratate, justitie ineficace, coruptie la nivel înalt) nu poate aduce tarii decat avantaje de ordin psihologic. (Dar poate ca nici un rus, fie el si Bukovski, nu poate sa înteleaga cata spaima poarta în oase romanii fata de fostul imperiu de la Rasarit.) Spre a-si întari afirmatiile cum ca Romania nu ar avea prea mult de castigat de pe urma deciziei de la Praga, Bukovski a relatat o discutie a sa cu fostul premier al Ungariei, Viktor Orbán. Acesta îi marturisise ca, de la intrarea în NATO, în Ungaria nu s-a întamplat nimic, doar ca ministrul Apararii pleaca la pescuit atunci cand se discuta bugetul. Nu stim la ce se gandise premierul Orbán ca avea sa se întample cu tara lui si nu s-a întamplat.

Stim doar ca NATO este nemultumit de comportamentul noului sau aliat. Intre altele, de bugetul armatei, neconform cu angajamentele luate.

S-au manifestat tristeti ca nici NATO nu mai e ce-a fost (traieste crize de identitate etc.), iar fara tragedia din 11 septembrie nu ne-ar fi bagat nimeni în seama. Asa ca atingerea acestui punct pare sa nu mai conteze atat de mult. Noi nu suntem buni de NATO, dar nici NATO de noi. Nu suntem dispusi sa acceptam cu nici un chip formele impure.

Suspiciunea, prudenta batranului din Caracal, regasite si în discursurile sofisticate, tradeaza spaima de necunoscut, pasivitatea drapata în negativism. Cu paguboasa noastra aplecare de a întepeni momentul si de a-l transforma în eternitate (am trait comunismul ca pe ceva vesnic, la fel cum traim astazi pesedismul), nu suntem în stare sa adjudecam un castig gandind rational viitorul. Cu tara noastra plina de securisti tot la putere, ne framantam la gandul ca aceasta tara va murdari cu bocancii ei covoarele din salonul NATO si ca nu ea trebuie sa ajunga în Occident. Dupa cum un alt NATO, sensibil la suferintele noastre sub comunism si care sa fi pus conditii prin care sa se fi rezolvat tot ce e putred de 13 ani încoace, ar fi trebuit sa ne invite.

Asa, ne sta în gat amaraciunea ca Bush, Lordul Robertson, Blair nu s-au zbarlit îndeajuns la administratia de la Bucuresti, sub care s-a petrecut aceasta integrare.

In fine, discutabil a fost si... curcubeul, aparut pe nepusa-masa. Ma rog, nu curcubeul, ci semnificatia ce i s-a dat. (Se întampla însa ca, uneori, sacrul sa apara în profan, chiar si printre pesedistii adusi cu convocator în piata.) Dar presa nu putea fi în acea împrejurare decat cum este ea de obicei.

In tribuna amenajata în Piata Revolutiei, fosta a Palatului Regal, acolo unde pentru romani americanii tocmai sosisera, alaturi de multele figuri dezamagitoare ale tranzitei noastre, în rand cu ele, putea fi vazut si Regele Mihai. Cu putina vreme în urma el spusese: nu pot sa cer sa am o alta tara decat cea care este. El, Regele, luat si azvarlit dupa interesul de moment al fiecarui bun roman, stie mai bine decat noi toti care e tara lui. Pentru ea, nu pentru PSD si-a oferit înca o data serviciile. Acceptase sa stea alaturi de cei care brutal, cum stiu doar ei, îl despartisera de tara, dar care acum, indiferent de simtamintele lor, lucrau pentru ea.

N-am putea oare si noi sa deprindem ceva din aceasta întelepciune si pentru tara care este, nu pentru cea din vis, sa ne stabilim ritmul si cadenta?

De 13 ani asist la tristul efort care se face de a sarbatori ziua de 1 Decembrie, ziua tarii. O formalitate. Duminica însa, la blocul de peste drum, departe de ceremonii cu salve de tun si coroane de flori, o femeie se straduia sa priponeasca, în ciuda vantului teribil, un tricolor.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22