De același autor
Politicienii vin şi pleacă. Dar presa rămâne, urmărind îndeaproape modelul moscovit, şi nicidecum pe cel occidental.
Cam cu câteva săptămâni înainte de deznodământul acestei mizerabile campanii electorale, au aflat şi capii PD-L „valoarea“ de întrebuinţare a unui canal media. (Staff-ul de campanie al lui Băsescu, uşuratic şi incompetent, denunţat chiar de clientul însuşi, urmează să afle.) Aşadar, PD-L a deblocat-o pe Elodia (oare la ce preţ şi cu ce acte contabile?) şi s-a instalat la OTV. Etno şi Taraf, canale aflate în proprietatea lui Silviu Prigoană, parlamentar PD-L, prestează pentru candidatul Băsescu, dintre bundiţe şi rapsozi. Naşul năşeşte cu Talpeş emisiuni pro-PD-L şi Traian Băsescu. În fine, un post nou-nouţ, VoxNews, cu moderatori ca Mbela sau genialoidul Gava, face un soi de Antena 3 pe dos. Realitatea TV şi Intact bagă precipitat
pe ţeavă ultimele cartuşe infecte, îndreptate fix spre creierul telespectatorilor. Televiziunea publică rămâne într-o expectativă pro-PSD-istă, aşteptând ordine din Kiseleff.
Acesta este, în momentul de faţă, conceptul despre rolul presei în România: nu informaţie, da propagandă. Zero responsabilitate faţă de auditoriu, sârg şi energie faţă de comanditarii economico-politici.
Vedeţi, preşedinţii, parlamentarii, miniştrii vin şi pleacă. Un imens câştig după 1989, pe care noi, cetăţenii, n-am învăţat încă să-l preţuim îndeajuns. Că majoritatea celor care vin se instalează ca pentru totdeauna într-un sistem şleampăt şi corupt, luând imediat culoarea locului, ţine încă de copilăria mentalităţilor în care s-au dezvoltat, strict clientelar, partidele politice româneşti.
Reţinem totuşi, ca pe un semnificativ avans, faptul că politicienii vin şi pleacă.
Dar presa rămâne. Degradându-şi vertiginos credibilitatea şi abdicând conştient şi pe bani de la principii elementare.
Prostituându-se. Respingând oglinda rapoartelor străine, aşa cum Ceauşescu respingea odinioară „agenturilii“. Clamând pluralismul cucerit în ‘89, ca şi cum a fi plurali ar îngădui încălcarea standardelor elementare de presă şi abolirea datoriei faţă de public. Ca pe vremea lui Dulea şi a Suzanei Gâdea, presa redevine, după 20 de ani, măciucă propagandistică, sub ochii semiînchişi ai unui – de necrezut! - Emil Hurezeanu. „Produsele“ de presă furnizate de trusturile oligarhilor, la care se adaugă şi cele ale canalelor publice, urmăresc îndeaproape, aşa cum deseori s-a scris în acest colţ de pagină, modelul moscovit, şi nicidecum pe cel occidental.
Dar, mai devreme sau mai târziu, acest model de presă, cu studiile lui de caz ţipătoare, vor trece în manuale. Şi nu un Răzvan Dumitrescu sau Gâdea, mărunţi soldaţi, vor fi indicaţi pe planşă cu beţişorul, ci Emil Hurezeanu, prinţul neîncoronat al presei române, care face astăzi exces de contorsionism relativist, ca să încapă între S.R. Stănescu şi Mihai Tatulici.
În atari condiţii, urâta campanie electorală din acest sezon va livra prin vot un preşedinte. Dincolo de Geoană sau Băsescu, de programele lor despre care, graţie televiziunilor, nu ştim mai nimic pentru că ratingul nu le suportă, de intenţiile celor doi candidaţi privind Estul şi Vestul, despre care doar presupunem, dincolo de maşinăriile de partid înarmate cu găleţi şi microunde, am sincera curiozitate de a vedea ce a înţeles poporul, tratat constant de idiot, citind ca şi odinioară printre rânduri. Cum a judecat el emoţia lui Dinu Patriciu, cu greu stăpânită chiar şi după cinci ani, ca şi mimica intens participativă, dublată de vorba dojenitoare, a crainicilor de la ştiri. Am marea curiozitate de a afla, în cele din urmă, ce va decide poporul. Şi mai am curiozitatea de a vedea cum va arăta această mare trăncăneală televizată, despre care ni se spune că e presă, dacă Mircea Geoană se va fi instalat la Cotroceni. Probabil, vorba poetului, „va fi linişte, va fi seară“. //
