De același autor
Nu cumva adevăratul obiectiv al USL este de a-i exaspera pe occidentali, care, în ultimă instanţă, ar putea decide să se descotorosească de o ţară atât de complicată ca România?
Şi-acum? Ce ne-a rămas, de fapt, după un pârjol nemaivăzut, aruncat peste ţară de un parlament, reconfigurat ca la comandă, înainte de alegeri, pe principiul „vând-şi-cumpăr“ şi, în plus, aflat în vacanţă? Ce a câştigat guvernul („cel mai cinstit“?) în materie de „programe“ şi „proiecte“ de gestionare a crizei, când de o lună şi jumătate şedinţele lui sunt preponderent destinate suprimării unui singur om? Ce a câştigat Preşedinţia României, având la pupitrul ei un interimar, care, după ce şi-a satisfăcut cheful maniacal de a fi la Cotroceni, s-a grăbit ca, în trei săptămâni, să „joace“ cât suspendatul în opt ani, încălcând Constituţia pe care clamase că o apără, în numele eliminării aceluiaşi singur om? Face capul unui singur om atât de mult pentru USL, încât să dea foc la ţară? Eu cred că nu. Ei cred că da.
Cu ce ne-am ales noi după ce am fost târâţi într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte? Nu cumva încleştarea asta ne-a depărtat tot mai mult unii de alţii şi pe toţi laolaltă de un statut european, câştigat cu eforturi şi sacrificii şi considerat de către optimişti drept inconturnabil? Furioşi, scârbiţi sau resemnaţi, toţi vom privi încă multă vreme de aici încolo nu spre viitor şi spre ce ar fi de făcut, ci spre facturile umflate de căderea leului şi spre adâncul faliei săpate între noi. Haosul şi deriva rezultate din jongleriile juridice ale USL, răţoitul la liderii de la Bruxelles, invocarea „neamestecului în treburile interne“, minciunile în lanţ ale primului ministru au făcut din ţara noastră „o oaie neagră“, un loc nesigur, un motiv de „preocupare“ şi „îngrijorare“ pentru partenerii noştri occidentali. Chiar dacă, începând de azi, Guvernul Ponta, sau oricare altul, şi-ar da silinţa, neipocrită, să respecte toate legile, regulamentele ori cutumele europene, nimeni din Occident nu ar mai avea încredere că România este o ţară pe care poţi să te bizui. O ţară aparţinătoare, de drept şi de fapt, Uniunii Europene. Aşa cum, în această vară, statul, sub aparenţe legale, s-a comportat, pe parcursul câtorva zile, precum o vacă nebună, călcând peste Constituţia României, regulamentele interne şi angajamentele externe asumate, zicând că respectă democraţia, n-ar fi oare posibil ca s-o ia din nou razna, când nu te aştepţi? N-ar fi mai bună pentru România o carantină sine die? Cam cu asta ne-am ales. Izolare şi neîncredere. Despre salarii şi pensii, o să mai vorbim. Mult timp de-acum înainte.
Nu, nu eram pregătiţi pentru apartenenţa la Uniunea Europeană. O ştiau şi cei de la Bruxelles care ne-au pus în faţă un mecanism de verificare. O ştia, şi chiar pe asta a şi contat, unul ca Dan Voiculescu (artizanul impenitent al puciului estival reiterat), care nu e doar un mărunt şi „fericit“ informator, ci mare aranjor al banilor din firmele Securităţii ceauşiste. Lui şi celor din liga lui, ca şi marelui vecin de la Răsărit, apele tulburi noneuropene le convin de minune. O ştia, în fine, fiecare dintre noi. De la felul în care orice norme de comportament social sunt ignorate (răcnitul în telefoanele mobile, bunul plac pe şosele) şi până la oboseala timpurie care ne-a cuprins faţă de „ce e la noi şi al nostru“, ori până la lehamitea de a urmări şi condamna fineţurile cu încălcarea echilibrului puterilor în stat sau a respectării deciziilor definitive în justiţie. Şi totuşi, târâş-grăpiş, ne aflăm acolo unde credeam că ne era locul şi de unde fusesem, vreme de 50 de ani, alungaţi. În Europa.
Răscoala din această vară împotriva legii, pe care USL ne anunţă că o va transforma în război permanent de „apărare a românilor“ şi după încheierea referendumului din 29 iulie, nelinişteşte, dincolo de dificultatea şefilor de a digera eşecul. Mărturisesc că şi azi mi-e greu să înţeleg ce a împins USL să alerge înainte, cu un snop de acţiuni scandaloase, când, aşteptând până în toamnă, avea la degetul cel mic victoria în alegerile parlamentare, iar alternanţa la putere, necesară şi utilă în statul de drept, i-ar fi consfinţit supremaţia pentru ani buni de-acum încolo. De fapt, aşa cum eşecul referendar e transformat, în ochii lumii, în victorie decisivă, nu e clar ce vrea, cu adevărat, USL. Să încalece justiţia, ni s-a spus. Dar ar fi putut s-o facă „firesc“ şi „curat“ în câteva luni. Şi chiar capul lui Băsescu ar fi putut să cadă fără a scandaliza o lume întreagă. Nu cumva adevăratul obiectiv al USL este de a-i exaspera pe occidentali, care, în ultimă instanţă, ar putea decide să se descotorosească de o ţară atât de complicată ca România?
În 2004, ministrul Integrării de atunci, Vasile Puşcaş, îmi spunea într-un interviu că sunt multe „forţe“ româneşti care se opun intrării României în UE. Cine şi de ce, am întrebat. O să vă spun după ce aderăm. Nu l-am mai întrebat pe Vasile Puşcaş care sunt adversarii UE, pentru că azi îi ştie toată lumea. Sunt unii (şi alţii ca ei) pe care i-am văzut, de pildă, în filmul lui Alexandru Solomon, Kapitalism, reţeta noastră secretă. //
