De același autor
Preocuparea mea pentru aspectele "mahalalei" romanesti in sens lingvistic a fost evidenta inca din Imaginarul violent al romanilor (Editura Humanitas, 2003). Analizand exclusiv violenta de limbaj din presa romaneasca pe parcursul a mai bine de un veac, decodasem noua registre ale limbajului violent, specifice mentalului romanesc: subuman, igienizant, infractional, bestiariu, religios, scatologic, libidinos, funebru, xenofob-rasist.
Pentru a caracteriza mahalaua lingvistica de astazi, mahalaua contemporana (care nu mai tine de aceasta data strict de presa si pamflet, ci de limbajul stradal vehiculat in centru si la periferie sau in manele si hip-hop), trei registre sunt evidente prin folosirea lor abundenta: registrul infractional, cel libidinos si cel scatologic.
Prin registrul infractional, se mizeaza pe un statut delincvential de tip fronda, al carui scop este sfidarea si provocarea lumii civilizate. Exista, de altfel, o tenta argotica in mod tendentios promovata, astfel incat sa prilejuiasca ruptura evidenta intre lumea bogatilor indiferenti si cea a saracilor patimitori. Decaderea este una dintre temele favorite ale manelelor si hip-hopului, decadere considerata a fi catalizata de trufia si coruptia asa-zisei lumi bune. Pentru ca presupusa lume buna este incriminata, de fapt, ca fiind impura, declasarea este proiectata ca o decoratie de merit. Infractionalitatea de drept comun este vazuta, de aceea, ca fireasca, legitimata de indiferenta puternicilor zilei si de procesul de invalidare continua a autoritatilor.
Cel de-al doilea registru, libidinos sau sexual, incalca destule tabú-uri lingvistice din limba romana. Denumirea agresiva a organelor sexuale este facuta chiar cu un fel de voluptate orgasmica. Vulgaritatea si obscenitatea sunt considerate a fi arme de purificare cu de-a sila a prejudecatilor, iar utilizarea lor este aproape ritualica in anumite cazuri. Efectul nu este, insa, unul sanificator, ci trivializator. Jocurile licentioase lingvistic sunt patetice, iar efectul obtinut este un grotesc si dezgustator. Sa fie, oare, practicantii hip-hopului agresiv adeptii obtinerii in eprubeta a unui catharsis inedit, prin scarba?
Cel de-al treilea registru evident este acela scatologic, tehnica fecalizarii fiind destul de folosita. Nu doar indivizii sunt vazuti ca fiind fapturi excrementiale, ci se vorbeste chiar de o stare generala de ordura. Imaginea Romaniei ca hazna ori latrina extinsa, desi nu este numita ca atare, este sugerata, de pilda, prin intermediul acuzei de coruptie generalizata. Individul este vazut ca o dejectie (obiect neglijabil si neglijat de autoritati), intr-o tara aproape dejectie, abjectia lingvistica fiind considerata, insa, un posibil instrument chirurgical de sanificare. Lucrurile sunt departe, insa, de a sta astfel. Fuck you, Romania!, titlul unui cantec al formatiei Parazitii, pedaleaza, la nivel de imaginar lingvistic, tocmai pe o igienizare cinica a tarii incriminate. Dezgustati de "mahalaua" (politica) si de "tigania" (politica) Romania, "deratizatorii" intentioneaza sa o purifice prin soc si prin insolenta: dar repulsia produce tot repulsie, lasand la iveala doar placerea de a improsca si de a spurca. Cinismul trupei Parazitii nu salveaza nicidecum melodia Fuck you, Romania! de senzatia de mocirla morala (chiar daca, in videoclipul promovat de Parazitii, este incriminat pe buna dreptate regimul Iliescu din perioada 2000-2004, remarcat pentru caracterul sau mafiotic la nivel national). Incercarea de a face un model din vulgaritatea naturala si din agresivitate da gres: nu poate fi model comportamental acela care porneste de la o stare de delincventa lingvistica, oricat ar fi aceasta de asumata ca fronda si oricat de intemeiate ar fi motivele acestei fronde!
Pe forumurile on-line despre manele si hip-hop, dar nu numai, dezbaterile sunt agresive si inflamate. Combatantii utilizeaza registrul subuman (ce vizeaza acuzarea, la nivel moral si psihic, ca avorton, paria, rebut, handicapat a celuilalt, in scopul declasarii si desconsiderarii acestuia); destul de folosit este si registrul de tip bestiariu, care mizeaza pe o animalizare denigratoare, relativ obisnuita in ceea ce astazi ar putea fi numit zoolimbajul cotidian: acuza de circ si menajerie, locuita de o fauna care starneste repulsie, functioneaza adesea ca loc comun. Mai rar este folosit limbajul rasist; functioneaza, de altfel, in Romania un antitiganism catalizat, insa, de infractionalitatea des mediatizata a respectivei etnii.
Mahalaua sentimentala
Trivializarea iubirii si a ceea ce erau considerate, in societatea canonica, inaltele sentimente, contureaza o mahala sentimentala cu efect grotesc. Erosul este tiganizat, decazut, mahalagizat (aceasta tiganizare nu are nimic de-a face cu erosul gitan, hispanic, care este unul pasional). Asa cum cartierele de periferie ale marilor orase au devenit niste mahalale, tot astfel sentimentele tari s-au mahalagizat, fiind urlate si scuipate in public, in versuri penibile si rizibile. Iubirea ori dragostea s-a preschimbat in amor si sex, fiind verbalizata in mod trivial si ieftin. Mahalaua a patruns in suflete, intrucat mahalaua concreta, spatiala, a provocat nasterea unei mahalale sentimentale. Impurificarea, superficialitatea, vulgaritatea au coagulat intr-o forma de cretinism verbalizat in ceea ce priveste erosul.
Mahalaua masculinitatii si a feminitatii
Masculinitatea nu mai are nimic eroic in contextul noii mahalale Romania. Chiar daca exista destul aer belic-justitiar, masculinitatea cotidiana si cea vehiculata in manele si hip-hop, cu datele ei penibil-machiste si triviale, este jalnica si periferica, indiferent ca avem de-a face cu o ipostaza violenta (de violator, profitor ori mercenar sexual etc.) sau cu una de infrant (parasit de femei, dispretuit).
Fufe, pipite, vampe fatale, fete de cartier, tarfe, smechere, pustoaice corupte apar din plin: ele sunt orice, numai femei in sens clasic nu mai sunt. Desi figura mamei, a nevestei, chiar a fecioarei mai exista, inca, acestea sunt niste repere care pot fi oricand trecute cu vederea. Cu cele din urma nu poate fi practicata depravarea si luxuria, cu cele dintai, da. Voyeurism de trei parale, obscenitate si grobianism, acestea sunt componentele ravnei sexuale teoretice a barbatului de azi, cel putin asa inclina sa ne faca sa credem manelele si hip-hopul.
Mahalaua vestimentara
Vesmintele periurbanitatii sunt pe masura ei: nu este vorba de o saracie lucie, care ar putea starni compasiunea in sens firesc (haine ponosite, peticite), ci de cultivarea unui stil kitsch de imbracaminte provocatoare. Stridenta si mai ales prostul gust sunt prezente in hainele cu zorzoane, taieturi si lipituri fara logica, decolteuri dorite cu sex-appeal extrem, culori inadecvate, accesorii stridente. In loc sa camufleze corpurile dizgratioase, aceste haine scot in evidenta grasimile, bolile, diformitatile; sau pur si simplu dezgolesc in sens gratuit trupuri normale, dintr-o lipsa demonstrativa de pudoare. Este ca si cum mahalagismul ar fi gasit vesminte pe masura: tata, toapa si vampa (ca sa iau doar trei ipostaze ale feminitatii de periferie) intuiesc in vestimentatia lor o forma de limbaj cu "carlig" pentru receptorii pe care ii vizeaza.
Mahalaua arhitecturala
Periferiile oraselor romanesti, dar si centrul cetatilor foste comuniste, dau la iveala o tara cvasi-ghettoizata. Chiar daca nu se poate vorbi de bidonviluri clasice, acestea sunt continute macar simbolic in arhitectura mostenita de la comunism (cartierele muncitoresti) si locuita cu asupra de masura. Exista multe alte spatii esentiale invadate de mahala: gara, de pilda, sau auto-gara, sau pietele alimentare. Crasmele sordide nu sunt deloc pe cale de disparitie, ci risca sa se cronicizeze, napadind zonele din preajma centrului. Atmosfera acestor micro-bidonviluri seamana cu o lume a puscariei si a talciocului. Periurbanitatea pare sa fie viitorul oraselor romanesti si pentru aceasta pledeaza dughenizarea concreta, vizibila atat la margine, cat si in centru, stabilitatea buticurilor (si a buticarilor, o meserie destul de bine perceputa inca), a gheretelor etc.
Mahalaua sociala
Urbanizarea cu forta a taranilor alungati de la sate in timpul comunismului (prin restructurarea satelor romanesti si prin nevoia urgenta de mana de lucru in cadrul complexelor industriale) a implantat o forma de rustic decazut la oras; aceasta populatie des-ruralizata a fost amestecata cu masa deja periurbana de muncitori si cu intelectualitatea paupera din marile cartiere de la marginea oraselor. Hibridul alcatuit mai ales din proletariatul decavat si din taranii alienati a format un nou tip de lumpen care, dupa caderea comunismului, a incercat sa supravietuiasca prin comert ilicit sau a acceptat fatalist saracirea si somajul, secondate de o delincventa de intretinere (daca este permis un asemenea termen constatativ).
Romania de astazi, de telenovela si a telenovelelor, este una dominata de periurbanizare, cultura saraciei fiind preponderenta. Din pricina aceasta s-a nascut o lume compensatorie: aceea a bisnitarilor, parvenitilor, speculantilor, a infractorilor mai mult sau mai putin notorii, "borfasi" de clasa mijlocie, de obicei. Dezradacinarea, schisma sat-oras, incoerenta existentiala, dezarticularea interna a indivizilor au catalizat renasterea spectaculoasa a mahalalei la oras. Vatmanul tramvaiului, soferul troleibuzului si autobuzului asculta la maximum manele, traumatizandu-i sonor pe calatori. Subcultura lor este una agresiva si ambitioasa: doreste sa-i converteasca pe toti la (non)valorile sale. Mahalaua este asimilata astazi exclusiv cu ideea de escrocherie si infractionalitate; iar Eldorado-ul periferiei este dorinta de parvenire. Lumea din blocuri, de langa blocuri si de dupa blocuri este una bolnava de mizerie: daca se poate vorbi de un mal de siècle, atunci inclusiv acesta este unul decazut.
Mahalaua politica
Academia Catavencu ne-a obisnuit, cu aerul ei mucalit si vitriolant-ironic, de mai bine de zece ani de zile cu o portretistica acida a politicenilor romani: gaunosi, agramati, insipizi, caraghiosi, ori chiar imbecili, majoritatea dintre ei. Insolenta satirica a respectivului "saptamanal de moravuri grele" era menita sa sanctioneze prin zeflemea extrema viciile natiei, exemplificand prin politicienii sai mai cu seama. S-a mizat pe un grotesc coroziv si pe hilar, pe bascalie, raspar, pe circ si maimutareala, pe o fantezie pamfletara spectaculoasa, pe o categorie pe care as numi-o scato-clovnesc. Jurnalistii de la Academia Catavencu au intuit si sanctionat tocmai trasatura suburbana a politicienilor romani, zugraviti in portrete demistificatoare: Ion Iliescu zis (nea) "Nelu", "babacul", "despotul de Calarasi", "Titanul", "Feldwebelul de la Cotroceni" cu zambetul "Dalbei ca Zapada", "Ioan Gura de aur", "Emanatia Sa", "Urmasul impuscatului la Sceptru", "Ion Saracu"; sau "Fuhrerul" C.V. Tudor, "puhav erou", "mancau national", "inegalabil mahalolog", "spirochet" care ii repartizeaza pe fostii securisti in functii de "bone" ale romanilor, fiind "Mama a cainilor parasiti si a securistilor de pripas", "lingaul profesionist cu limba rosie si matasoasa ca steagul partidului"; sau "porcul national" Adrian Paunescu; sau Nicolae Vacaroiu, cel mai catastrofic prim-ministru din Romania postcomunista, poreclit "Vodcaroiu" si "Lae" si multi altii. Politica romaneasca era sanctionata ca fiind dominata de "tuteri", "majordomi" si "aventurieri", tara fiind condusa de "vacari" si "vacaroi", deputati, senatori, ministri grobieni, agramati, dar cu tupeu, instrumentati de "Bordelul" de la Cotroceni. O figura aparte de mahala politica a devenit vizibila insa in cadrul campaniei electorale din 2004 si ea trebuie radiografiata mai special, pentru ca pare sa fie destul de emblematica pentru noi: George (Gigi) Becali. Intrat in politica de pe o pozitie banoasa (patron al echipei de fotbal Steaua) si cu titulatura unui partid asa-zis progresist (Partidul Noua Generatie), Becali nu incarneaza doar omul simplu si fara studii ajuns in sferele puterii, ci mahalagiul (specializat in amenintari si injuraturi fata de oricine nu il agreeaza) obsedat de fantasma cetatii pe care sa o cucereasca si pe care sa o controleze. Poza de mafiot il flateaza, imaginea de gangster ii rasfata ego-ul, mahalagismul sau il considera a fi naturalete si instinct bun: "Vadim de la oi" adica C.V. Tudor de periferie, a fost el poreclit nu in zadar. Grobianismul sau a socat si a amuzat in acelasi timp in campania electorala din 2004, golaniile sale au starnit perplexitate si dezgust, iar grotescul sau inegalabil, vadit in agramatisme si intr-o forma de retardare verbala de neacceptat pentru un candidat la Presedintia Romaniei, a starnit hohote de ras (amare). Simplul fapt ca Becali a putut sa candideze pentru cea mai inalta functie in stat spune multe despre mahalaua politica de la noi.
Mahalaua mass-media
Pentru a fi pe intelesul mahalagiilor dominanti si a lumpenproletariatului, mass-media romaneasca din postcomunism (sau tranzitie) nu face altceva (cu putine exceptii) decat sa cultive un sentiment romanesc al mahalalei. Emisiunile TV propun un fel de ravnite arhetipuri (pilduitoare!, in sensul de adaptate la noile vremuri) din mitocan, smecher, toapa, tata si vampa (cu totii recognoscibili in tipologia VIP-ului de astazi): aceste erijate arhetipuri trebuie sa le demonstreze telespectatorilor accesibilitatea la "lumea buna" (a bogatilor, dar si a oamenilor simpli si norocosi sau a "artistilor"), inculcand ideea (falsa, de altfel, a) unei comuniuni si impartasanii de viata si cotidian. Presa scrisa mizeaza, la randul sau, pe un limbaj smecheresc, cu glume ieftine si spoiala de cultura, ca o forma de captatio benevolentiae fata de cititorul incult si ingorant provenit mai cu seama din lumpenproletariat.
Romania second-hand sau chiar third-hand ?
Fireste, Romania nu este cea mai mizera dintre tarile acestei lumi, dar prin mahalaua ei care se extinde si incearca sa ocupe centrul, Romania tinde sa para tot mai putin europeana, in anumite laturi ale sale. Poate ca nu este nici cea mai decazuta dintre fostele tari comuniste, dar nu aceasta conteaza. Ceea ce nelinisteste este, as spune, predispozitia sau vocatia pentru mahala a Romaniei: intrucat exista o aplecare speciala, un instinct al mahalalei si al grobianismului la romani. Elitele nu lipsesc nici ele (din fericire), dar existenta lor nu poate nicidecum sa camufleze invazia barbara a mahalalei la romani. Abundenta periferiei, provincialismul agresiv si acaparator, tonele de gunoaie (nationale), namolul stradal, civilizatia de tip kitsch, invazia mitocaniei (nelipsitii mancatori de seminte si scuipatori de coji), insalubritatea, lipsa de instruire consacra Romania ca pe o stare de periferie combinata cu o mahmureala sociala si politica, o tara care pare sa fie facuta mai mult din exclusi, decat din inclusi.
