Ultima Romanie

Ruxandra Cesereanu 01.12.2006

De același autor

 Eleva la scoala generala, ma emotionam ca o vrabie, fara sa pricep de ce, atunci cand citeam celebrul fragment  Ardealul din Romanii subt Mihai Voievod Viteazul de Nicolae Balcescu. Era o bucata de proza istorica hiperbolizatoare, dar care ma proteja si ma alina. Nu-mi starnea vreun orgoliu de romanca, ci imi calma nevrozele pe care nu le constientizam pe vremea aceea, in legatura cu tara mea comunista, Romania. Ardealul lui Balcescu era un fel de pansament pe rana si avea efect psihic terapeutic. Ma vindeca, asa cum am lasat deja a se-ntelege, de fricile si frustrarile generate de regimul comunist. Senzatia aceea terapeutica o simt inca si astazi, atunci cand, venind cu trenul de la Bucuresti, intru in Transilvania: casele pipernicite si inca relativ mizere se preschimba in mici fortarete, odata ce trenul ajunge in Transilvania; aerul este si el altfel, mai aspru, mai proaspat, respirabil. Peisajul se schimba la randu-i: campiile plictisitoare si dezolante devin paduri uneori jungloide si dealuri in falduri si volute. Dupa ce intru in Transilvania, daca trenul meu e de noapte, izbutesc sa adorm si sa ma odihnesc, fiindca trebuie sa treaca oarecare timp pana efectul stresant si rau zumzaitor al Bucurestiului sa se stinga. Nu am, dupa cum se va fi priceput deja, vreo pasiune pentru Capitala tarii; dar nici nu reneg acest spatiu; il detest, din cand in cand, pentru grobianism, mahalagism si miticism; il admir pentru curajosii din 21 decembrie 1989 si mai ales pentru frumosii nebuni protestatari din Piata Universitatii 1990. Exista cateva locuri unde ma simt relaxata in Bucuresti, Manastirea Antim sau deja pomenita Piata U (cum imi place sa-i spun) sau Parcul Cismigiu, si exista multe, prea multe spatii ale Capitalei, care ma epuizeaza si irita.

 Inainte de decembrie 1989,  Desteapta-te, romane! era un cantec patriotic care ma fortifica - era ca un sange sonorizat in creierul meu. Dupa 1989, am crezut o vreme in "efectul Desteapta-te, romane!"; dar, dupa ce politicienii au confiscat pe rand cu discursurile lor gonflate si vide fie ziua de 1 decembrie, fie pe aceea de 22 decembrie, efectul patriotic s-a dezumflat in chip fatal. Astazi, nu stiu daca acest cantec patriotic mai are vreun efect real asupra romanilor sau daca doar starneste simple reactii pavloviene. Mai degraba e vorba despre ultima varianta.

 Perceptia asupra tarii mele, fie in timpul comunismului, fie in postcomunism, a fost multipla. In perioada Ceausescu, eram jenata de comunismul romanesc, dar nu mi-am repudiat tara, macar pentru faptul ca mai ramasesera in ea destui curajosi. In decembrie 1989, am fost exaltata, frenetica, tulburata: asistam la un catharsis in toata legea. La inceputul lui 1990 am devenit intrigata in fata viespariei politice, a disensiunilor, ranchiunilor, frustrarilor, violentelor tutelate de regimul Ion Iliescu. Am avut parte de un al doilea catharsis in perioada 22 aprilie-13 iunie 1990, cand a avut loc acest ritual de gratie numit fenomenul Piata Universitatii. Cred si stiu ca atunci mi-am dobandit constiinta morala; sau, daca am avut-o inainte macar putin, atunci mi-am consolidat-o, atunci ea a devenit consistenta si limpede. Datorez, prin urmare, enorm fenomenului Piata Universitatii 1990. Atunci s-a nascut in mine analista mentalitatilor,  raisonneur-ul memoriilor despre inchisorile si lagarele comuniste, pasionata de variantele interpretative ale revolutiei din decembrie 1989 si mai ales radiografa unei tari neclare, confuze, blamabile adesea. Am lucrat cu pasiune si empatie la cartea mea despre suferintele in inchisorile comuniste; am lucrat ca o justitiara la cartea despre decembrie 1989. Dar mai ales am lucrat cu o constanta durere in inima la cartea despre imaginarul violent al romanilor.

 Grosso modo , nu mi-am renegat niciodata tara, ci am fost virulenta doar la nivelul conducatorilor ei politici ori al populatiei asupra careia izbutise "spalarea creierului". M-am considerat intotdeauna romanca si am ales sa raman in tara mea. Adevarat, am preferat si prefer sa traiesc in Transilvania, la Cluj, intrucat, la Bucuresti, m-as sufoca, mai cu seama din pricina nesimtirii si proastei cresteri a celor ce locuiesc aici (cu toate exceptiile care exista, si ele exista, din fericire, Bucurestiul imi pare a fi un buric al pamantului nesimtirii). Traiesc in Cluj si fiindca nu prea concep sa mor altundeva. Clujul este, geografic vorbind, altceva decat Romania, dar in esenta nu este altceva decat Romania. Exista, sa spunem, diferente de stil intre variatele zone ale Romaniei, dar nu mai mult de atat. Iar Clujul isi are, la randu-i, defectele si slabiciunile sale.

Prin urmare, sunt romanca, m-am nascut astfel si am ales sa raman asa ceva. Acest lucru mi-l asum: la urma urmei nu am cum sa-mi extirp ori sa-mi lichidez identitatea. Tocmai intrucat este a mea. Am, in schimb, alergie si port batalii cu Romania mahalagizata si "tiganizata". Pe aceasta o resping, dar, chiar si asa, nu o insult si nu o improsc. Tocmai pentru ca este si a mea. Nu am cum si nu pot sa ucid Romania, fiindca as comite un soi de sinucidere simbolica si o autolapidare. Dar si fiindca nu mi-am pierdut nadejdea. Nu sunt dotata cu vreo rabdare mistica, iar simtul meu critic este mereu un bisturiu apt sa sanctioneze; dar nadejdea nu mi-am pierdut-o intr-o ultima Romanie ceva mai pura decat inaintasele sale. Manifest iritare la misionarismele desuete, la patriotismele lacramoase, la patetismele lichefiate care ma scarbesc. Romania este pentru mine acel steag cu stema comunista decupata, din decembrie 1989. Romania este gaura din steag, o rana curatata partial, fragmentar, relativ.

Mi se pare jenant sa spun, sa recunosc ca imi iubesc tara. Discursul patriotic este, astazi, o crusta sonora, o piele zornaitoare. Iar Romania nu are inca un continut limpezit. Ea este inca cetoasa, brumata, aluvionara si nu are gratie. Romania nu are gratie si nici tarie. Dar nadejdea in tara mea poate fi un simtamant constructiv: fara rugaciuni vizibile ori invizibile, fara cuvinte mari, fara inflamari, fara accente sangvine, fara exces. Nadejdea e un simtamant firesc si omenesc. De aceea si nadejdea mea in Romania este fireasca, instinctuala chiar. O chestiune de bun-simt.

 Ce mai inseamna astazi a fi patriot? Ce mai inseamna patriotismul? A-ti iubi tara cu luciditate, nu orbeste. A o gradinari rational, nu pasional si coleric. Fara steaguri de sarbatoare, fara prapuri de inmormantare, fara lozinci ori petarde. Patriotismul nu mai are neaparat sens pentru romani. Daca ii chestionezi pe strada, de pilda, pe cei foarte tineri, se vor amuza la aceasta intrebare.  Desteapta-te, romane! e doar un cantec. In ce ma priveste, am totusi o asumare a unui anumit fel de a fi patriot. Pentru mine, patriot este mai cu seama cel care vede viciile tarii sale si incearca sa le corecteze cu scalpelul unui chirurg etic. Ar fi prea simplu ca patriot sa fie doar cel care isi iubeste tara pur si simplu: te nasti cu acest simtamant sau nu te nasti deloc cu el. Patriotul are nevoie mai ales de ratiune in judecata sa, care sa cantareasca lucrurile fara inflamare, fara patos. Patriotul stie ce si cat este tara sa; el incearca sa o amelioreze, daca este cazul. Si, de obicei, este nevoie de asa ceva, asa cum este nevoie de ironie si satira pentru a sanctiona defectele umane. Nu exista patrie ori tara perfecta. Patriotul autentic ar trebui sa stie acest lucru. Dar exista patrii ori tari perfectibile.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22