Vina calaretului (I)

A fost o surpriza de proportii. Tocmai calul, pe care au pariat atat expertii, cat si publicul larg, a pierdut cursa, n-a ajuns nici la potou. Pana departe s-a resimtit rusinea esecului. Mai poate fi ea spalata? Abia s-a terminat alergarea ca a si pornit sa se invarteasca moara speculatiilor. Sa fi fost ratarea efectul unei indispozitii de moment? Sau o brusca inhibare? Sau un ghinion cazut din senin? La recapitulare, s-a observat ca intreg programul a fost minutios calculat si n-ar fi trebuit in chip normal sa se produca vreo pana. Domneste in continuare starea de deceptie si de deruta, mai ales ca investigatiile initiate in pripa n-au dus la gasirea cauzei mai adanci a impasului. Incet, incet atentia comentatorilor s-a mutat de la cal la calaret. A uzat acesta de o tactica potrivita cand a lasat haturile slobode, convins ca in orice conditii e imbatabil?
S-a inteles, cred, ca, riscand o comparatie (ca oricare alta, cum se stie, schioapata), ma refer la referendumul legat de Constitutia europeana. In urma votului negativ din Franta si Olanda, s-au amplificat prudenta si ezitarea, alte tari au decis sa nu forteze deznodamantul. Spre a se insufla participantilor un nou avant, ar trebui sa se depaseasca intai de toate senzatia de neputinta. De prima urgenta ar fi raspunsul la intrebarea: care a fost greseala din start? In acest fel s-ar reduce probabil paguba creata si s-ar bara calea interpretarilor fanteziste. Caci analizele pesimistilor s-au inmultit cu duiumul.

Plecand de la text

Cui vrea sa cerceteze metodic nefericita patanie i se recomanda acum sa inspecteze textul disputat. De ce a provocat el nemultumire si accese de furie? Contineau filele Tratatului constitutional idei atat de suspecte, incat au tulburat receptarea? Ceea ce ramane ciudat e faptul ca, daca nu demarezi la lectura cu pareri preconcepute, nu vei dibui o materie inflamabila. Au fost corecti, nepartinitori in linii mari, specialistii de inalta calificare care au elaborat ansamblul de legi si masuri, menit sa certifice stadiul atins si perspectiva viitorului. Intentia, laudabila, era sa infatiseze exact un organism viu, modern, adaptat cerintelor unei civilizatii avansate. Oricate obiectii s-ar aduce, ele n-ar putea viza substanta. De unde, deci, aceasta placere a respingerii?
Autorii proiectului si-au propus sa judece dezvoltarea acestui organism in lumina noilor exigente: globalizare, tehnologie ultraperfectionata, ispite si limite ale emigrarii etc. In zona de vest a batranului continent functioneaza de peste 4 decenii un angrenaj al cooperarii care n-are precedent. Uniunea Europeana s-a largit pe etape, de la un nucleu relativ restrans, pana la includerea celor 25 de membri. Ii confera unicitate pe Glob imprejurarea ca (alaturi de Statele Unite ale Americii) constituie o marturie a posibilitatii de convietuire intre popoare, care au exclus intre ele conflictele armate si s-au angajat solemn sa puna in concordanta sistemele de productie si de organizare a vietii. Totodata, ele acorda ajutor celui mai slab, admis mai de curand in familie, cu scopul de a-l ridica la nivelul celorlalti, distribuie echitabil fiecaruia beneficiile dobandite impreuna. Ne amintim ca pe acest spatiu a fost intretinuta altadata ura intre popoare, ce parea de neepuizat. A fost curmat aici, altfel decat in alte unghiuri ale lumii, impulsul de a interveni violent pentru reglarea disensiunilor. Calatorii straini sunt frapati ca pe aceste meleaguri s-a stins nelasand urme, bunaoara, vrajba dintre francezi si germani, reeditata in istorie in mai multe razboaie sangeroase. Pe acest petec al planetei s-a incercat experimentul de a lua hotarari in comun. Se respecta stagiul de inaintare si specificul diverselor regiuni geografice, se reteaza divergentele prin exercitiul dezbaterilor deschise, fara prejudecati, neocolindu-se si concesiile dureroase, cand ele inlesnesc mersul spre tinta. De aceea, locul pe Glob e ravnit si luat ca model. Nu s-a obtinut totul lin, de la sine, procesul a fost anevoios, intrerupt de frictiuni, de patimi, mostenite in parte din trecut, de reculuri si impotmoliri.
Nu a existat la debut omogenitate, nenumarate decalaje au stingherit marsul in colectiv. Totusi, minti luminate au vegheat la pastrarea spiritului constructiv, au mizat pe incredere, pe virtutile democratice, pe superioritatea cugetului. Acesti pionieri lucizi s-au silit sa nu promoveze un club sectar, elitist, cu portile ferecate. Grupul primar a proclamat telul generos de a-i recruta in echipa si pe alti candidati, in trecutul apropiat inca la cheremul unor forte care mizau pe dictat si obedienta. Prin extindere, s-a urmarit un folos de perspectiva, deoarece sprijinul atribuit se va intoarce si la sursa si va creste dupa o vreme implacabil si dinamica intregului. Demn de retinut este sentimentul apartenentei la o comunitate libera si constienta, cei care s-au raliat s-au decis sa cultive principiile de egalitate in drepturi si de toleranta fata de alte pareri. Pe acest fundal a fost incurajata o terapie de izgonire a duhurilor rele, fiind condamnate sever recidivele de comportament tiranic, de rasism, de persecutie religioasa.
Ca extinderea nu inseamna numaidecat un risc, circumstanta a fost ilustrata in cateva randuri. Un examen a fost luat cu brio de Spania si Portugalia, decretate de sceptici o povara, in stare doar sa puna bete in roate. Dar contrar pronosticurilor, in cativa ani s-a realizat un salt impresionant, cele doua tari au lepadat ritmul de melc, bajbaiala si tatonarea. La fel in cazul natiunilor din Est, smulse din structuri intepenite, din meandrele unei ideologii a constrangerii. In acest perimetru a fost spulberat un tropism pagubitor, antimodern si antioccidental.
Se declansase in Rasaritul continentului o goana contra cronometru, deoarece vechii vatafi nu depusesera pentru totdeauna armele, pandeau o intorsatura favorabila lor ca sa reclame iar alinierea. Intrarea in NATO si in Uniunea Europeana coincidea, pentru acesti fosti sateliti, cu suirea pe o alta treapta civilizatorica si reprezentau o garantie ca nu se vor mai repeta actele de imixtiune brutala. Sa nu uitam ca numai desfacerea din cercul vasalitatii si subjugarii putea sa asigure un element esential: pasii spre prosperitate. Nu am vrut sa schitez un tablou idilic. Banuiesc ca se poate naste impresia ca bat la usi deschise. Sunt insa adevaruri care se omit adesea in rutina cotidiana, fiindca par arhicunoscute si banale. Consider ca ele se cuvin reluate pentru a se pricepe natura demersului intreprins. In faza de consolidare, deci timp de mai multe decenii, a prevalat postulatul solidaritatii si chiar al sacrificiului pentru cauza comuna. Fiecare membru al Uniunii Europene se obliga sa cedeze la nevoie o parte din ambitiile proprii spre a nu periclita mersul inainte. Nu strica sa evoc anii de glorie acum, cand se constata un inceput de declin. Pe undeva s-a produs o fisurare, coeziunea de monolit a capatat riduri, sunt vizibile semne de vulnerabilitate. Observate la timp, simptomele de dereglare pot fi supuse unei profilaxii. In crizele care macina recent angrenajul frapeaza, spre deosebire de epoca elogiata, absenta unor mari vizionari care aveau harul sa prevada, ca un seismograf, apropierea cutremurului si reactionau eficient pentru limitarea daunelor si refacerea spiritului de constructie. Se remarca in incidentele iscate de curand ca s-a diminuat setea de conciliere, ca pornirile inguste de satisfacere a ambitiilor proprii, indiferent de pierderile suferite de parteneri, guverneaza din ce in ce mai apasat la masa tratativelor. Odinioara, vointa de unitate era factorul care mentinea calmul si destinderea.
Ce virus al raului a fost injectat subit? Se vorbeste tare si aspru, parca se doreste neaparat cearta, ranirea celuilalt. La ordinea zilei se afla acum, de pilda, motive de galceava: marirea taxei de compensare (rabat), care ii incumba fiecarui stat dupa bilant; amploarea subventiilor pentru sectorul agrar, ce paralizeaza o parte din buget; sporirea concurentei pe piata mainii de lucru, o data cu iminenta primire de noi membri etc. In trecut, altercatii de o gravitate similara se aplanau dupa zile si nopti de pertractari intre colegi si prieteni, si nu in vazul galeriei. Precumpanea nevoia de intelegere. In prezent, cum am spus, ceva s-a deteriorat, nu mai functioneaza axioma cooperarii si a increderii reciproce, s-a tocit gustul sacrificiului. Nu mai rasar personalitatile cu prestigiul intact care sa imbine fermitatea cu ingaduinta, dezvelind fasia de lumina la capatul tunelului.
S-a modificat ritualul. Presedintele Frantei, Jacques Chirac, ii apostrofeaza pe presedintii Poloniei si Romaniei (Kwasniewski si Basescu), acuzandu-i de neloialitate, deoarece au apelat la protectia Americii. Tot el il dascaleste pe Tony Blair, premierul Angliei, calificandu-l drept un turbulent, fiindca nu se ploconeste in fata majoritatii. Tot atat de drastic reproba Gerhard Schröder, cancelarul Germaniei, insurgenta britanica. Premierul laburist replica rastit, avertizand ca, in vechile tipare, comunitatea europeana se anchilozeaza. E clar ca subiectele de polemica au importanta lor, dar de ce s-a ridicat dintr-o data tonul, ca si cum nu mai conteaza ceea ce fusese mandria comunitatii europene, acel sentiment de apartenenta invocat? Din aceasta prisma, a erodarii peisajului, se cere judecat si incidentul inopinat, care a stupefiat: refuzul noii Constitutii.

Ce ascund cuvintele?

Cei care s-au caznit sa alcatuiasca documentul n-au banuit ca se vor trezi subit intr-un viespar. Cand au purces la lucru, cerul era inca senin, nu aparusera nori de furtuna. Micile incordari nu erau de natura sa ingrijoreze. Comunitatea mai traversase astfel de tensiuni, s-a dovedit mereu matura si inteleapta, a supravietuit teafara. Vacarmul care s-a dezlantuit i-a inmarmurit pe autorii proiectului. In doua tari de prima importanta votul a fost negativ. Peste noapte, a alunecat la vale esafodajul cladit cu atata truda, de ratare s-au molipsit si alte state, care au anuntat ca ezita, amana, evita deocamdata deznodamantul. Privind retrospectiv, se poate deduce ca nu textul propriu-zis a iscat vijelia. El a fost mai degraba un ventil pentru scurgerea suvoiului. Spre a elucida misterul (de ce tocmai acum? cine poarta vina?), trec in revista si unele aspecte din desfasurarea scrutinului. Din contrapunerea celor doua tabere (cei cu “da” si cei cu “nu”) nu se prea poate extrage o semnificatie. Cel putin bizara a fost intalnirea pe acelasi palier a unor nume care nu suporta vecinatatea. Au tagaduit noima Constitutiei indivizi care oricum contesta ordinea democratica (la extrema dreapta, formatiunea radical nationalista dirijata de Le Pen, la extrema stanga, cetele de demonstranti anarhisti, care militeaza neabatut pentru violenta). Pentru “nu” s-au pronuntat insa si o serie de socialisti - Laurent Fabius, de pilda, cu rang inalt in partid (vicepresedinte). Adept al Constitutiei s-a declarat cu frenezie Jacques Chirac, dar si adversarul sau in parlament, Francois Hollande. Asocierea numelor buimaceste.
In Franta, cetatenii matinali au gasit in cutia postala un volum masiv distribuit gratuit, insotit de rugamintea de a fi citit inainte de predarea buletinului de vot. Nu e de crezut ca prea multi au ascultat indemnul, deoarece cantitatea de informatii si de stipulari in detalii era mult prea mare, limbajul formularilor presupunea cunostinte prealabile in domeniul jurisprudentei, al sociologiei de masa, al explorarilor demografice. Ar fi fost mai eficace probabil sa se comprime imensul volum intr-o varianta prescurtata, o brosura usor de manuit si care sa sintetizeze amanuntele de insemnatate.
Daca scrutam cu lupa dubiile la text expuse, observam ca ele suna nu rareori contradictorii. Ba ca paragrafele prevazute faciliteaza triumful capitalului, stimuleaza globalizarea, ba ca, invers, ele insista exagerat pe dreptatea sociala, netinand seama de cadenta prefacerilor, de investitii, de circulatia marfurilor. Unora nu le-a convenit graba in mecanismul integrarii, nu s-a rezervat un ragaz pentru sedimentarea formelor. De ce nu s-a concentrat efortul, intreaba carcotasii, asupra adancirii, consolidandu-se pozitiile cucerite, in dauna extinderii, executata prea iute si fara prepararea meticuloasa a terenului? Erau in masura statele fondatoare sa suporte cheltuielile si sa reziste perturbatiilor posibile pe piata fortei de munca? Dand curs acestor bombaneli, disparea din obiectiv simbolul solidarizarii, pretuit de ctitori, datoria morala de a-i gazdui in barca si pe naufragiati.
Un subiect a confiscat pe neasteptate curiozitatea: candidatura Turciei. Pana unde se pot intinde granitele Europei? Nu prea are sanse de acomodare o tara care, teritorial, depinde pe trei sferturi de un alt continent si e inca infeudata unei traditii inchistate. Turcia ocupa insa un post strategic la poarta Orientului Apropiat, e un bastion de nadejde in fata terorismului si a Islamului agresiv. Locuitorii ei revendica dreptul de a dispune de avantajele modernizarii, de a recupera intarzierea. Ei jura ca vor apara statul de drept si ca se vor ghida dupa conceptiile emanciparii. Trebuie cantarite cu raspundere riscurile si binefacerile unei deschideri, care prin ea insasi poate accelera transformarea.
Insirand eventualele argumente pentru respingerea textului constitutional, se degaja si un alt inconvenient. Votarea negativa poate trada si o saturatie. Prea multe reglementari vin de la Bruxelles, totul e supravegheat si contabilizat excesiv, un aparat birocratic sufoca initiativa, libertatea de miscare. Bruxelles s-a identificat in ochii unora cu strangularea. Semnaland incongruente in intocmirea Constitutiei, ma tem ca nu am dezlegat prin aceste clarificari enigma. Cand s-a votat cum s-a votat, mobilul principal n-a fost totusi opinia despre Tratat. Sunt tentat (ca si multi alti analisti, de altminteri) sa caut izvorul reactiei altundeva. Am avertizat la inceput ca poate nu calul merita sanctionat, ci calaretul.

O chestiune de stil

Nu a fost neinspirat un ziarist francez care a insinuat ca votul de impotrivire nu viza atat Tratatul constitutional, la urma urmei un invelis abstract, cat o prezenta concreta, imediata, cu care cetatenii se confruntau nemijlocit. Prin negare, ei au raspuns indirect la un plebiscit. Ei au uzat de ocazie ca sa-si spuna parerea despre guvernele lor actuale. Ce ii irita probabil era necontenita dascaleala, degetul care impungea amenintator, indicandu-le ce sa faca, ce sa zica, ce sa viseze. La acesti conducatori de stat, in rol de calareti in cursa pornita, ma refeream cand am descris o tactica pierzatoare. Fixasem in timp faza de slabire a haturilor, de comenzi gresite.
In ultimii 2-3 ani s-a putut observa o abatere de la cursul plin de randament. Izbitoare devenise o acumulare de orgolii. Presedintele Frantei se adresa natiunii la televiziune intr-o ora de audienta maxima, discursul era ascultat ca un mesaj trimis de un om providential. Nu de alte prerogative au uzat si predecesori ca generalul de Gaulle sau Mitterand, acum insa s-a creat o discrepanta intre pretentii si realitate. Caci Jacques Chirac e compromis in ochii multor francezi si mai oficiaza cu aceeasi solemnitate doar pentru ca se respecta niste reguli democratice (stagiul de 7 ani pentru presedinte). Concentrarea puterii la o unica persoana nu caracterizeaza numai situatia de la Paris. Si la Berlin, pe alte baze constitutionale, cancelarul poate folosi dreptul sau de a fixa traseul de inaintare. Bineinteles, el e obligat sa obtina si acordul partidului pe care il reprezinta, sa dispuna si de majoritatea in parlament (Bundestag). Altfel nu are sanse de reusita. Totusi, initiativa, precum si dirijarea actiunilor ii revin.
Cele doua tari au cimentat aliajul lor in cadrul aliantei europene, nu s-a contestat la inceput atributia lor de motor al prefacerilor. S-a inradacinat gandul ca ele sunt menite sa deschida drumul, deoarece satisfaceau criterii majore (marimea geografica, numarul locuitorilor, consistenta economica, repere in traditia istorica). In trecut, datorita in primul rand tandemului franco-german, s-au stins discordii, s-au limpezit optiuni, a fost pecetluit modelul comunitatii europene. Ca o coincidenta, s-au profilat mereu perechi de conducatori care au ilustrat un orizont larg de intelegere, gandind constructiv, refractar sectarismului si egoismului national, inoculand si o doza de idealism in practica politica. Amintesc de fuziunea in aspiratii dintre Giscard d’Estaing si Helmut Schmidt, dintre François Mitterand si Helmut Kohl, in chip ciudat exponenti ai unor curente diferite, sociali democrati si conservatori.
Aparent, pilda de antanta fericita se reproduce si in anii din urma, ba se poate sustine ca asocierea dintre Jacques Chirac si Gerhard Schröder se arata si mai solida decat la predecesori, intre ei s-a inchegat o unitate de granit, care are rasfrangeri asupra restului Europei. Multe hotarari de rasunet in politica continentala, dar si mondiala au fost preparate in conciliabulele secrete ale celor doi interlocutori.
Cateva remarce de psihologie in exercitarea autoritatii. Nu e inca estompata o dificultate temperamentala a lor, ei nu prea pot sparge carapacea de intimitate, imbratisarile calde repetate nu acopera o stanjeneala, caracteristica unor barbati retinuti in efuziuni personale. Ceea ce ii apropie insa mult mai mult decat o suprapunere de interese este imprejurarea ca sunt legati parca de un legamant. Aceasta particularitate a simbiozei realizate poate provoca in jur tensiuni. Nu s-a putut anticipa cum va evolua prietenia politica. Fiecare purta pecetea unei alte educatii, depindea de un mediu diferit de formare. Unul crescuse la scoala conservatoare a unei noi aristocratii, nu din nastere, promovate de generalul de Gaulle si de Pompidou, celalalt strabatuse o tinerete tipic social democrata, facandu-se remarcat in aripa rebela de stanga, care il enerva nu de putine ori pe Helmut Schmidt.
Ce ii inrudeste, dincolo de convingeri doctrinare, este probabil viziunea asupra puterii. Ambii sunt ambitiosi, tenaci, incarcati de electricitate in toiul infruntarilor. Despre Schröder se afirma admirativ, dar si cu o nuanta de dezaprobare la unii, ca e un Macher, un om al actiunii, cineva care face, n-are liniste, un frenetic, muta obiectele din loc, schimba ambianta. Intreprinzator, ferm, inflexibil este si Chirac. A starnit la partenerii europeni neliniste ingrosarea unei tendinte spre dominatie, spre impunerea parerii. In special noile state, membre ale comunitatii, au simtit efectul arogantei. Ca li s-a rezervat o sarcina de executie si li s-a indicat continuu sa taca si sa urmeze docil linia trasata de nucleul motor - aceasta separare ostentativa a privilegiilor nu le surade.
Din ce in ce mai alarmant transpare in ultimii doi-trei ani o spartura in monolitul initial. Fireste, semnele de surpare nu au fost doar consecinta unui stil de conducere nepotrivit, au mai rasarit diferente de interpretare in ce priveste fondul problemelor. Despre aceste aspecte imi propun sa discut mai incolo. Amintesc aici dintre tulburarile de ultima ora fronda lui Tony Blair (despre rabat si cota subventiilor agricole). Tot astfel, replicile la obiect date unor admonestari jignitoare, replici formulate de Polonia, Romania sau Statele Baltice, care revendica o alta asezare a prioritatilor in integrare. Chemarea la ordine in maniera severa brevetata mai inainte nu mai e eficace. Criza clatina vechea stabilitate atat de invidiata altadata.

(Continuare in numarul urmator)