De același autor
Românii acceptă amestecul Bisericii în treburile statului, ca pe o tradiție de care nu vor să scape, cu atât mai mult cu cât de această dată este vorba despre o soluție preventivă: interzicerea căsătoriilor homosexuale (deși nu există niciun proiect de lege de acest fel și nicio presiune din partea societății). Biserica Ortodoxă Română a stat la început în umbra Coaliţiei pentru Familie, dar, apoi, după ce a văzut cât de ușor au fost convinși românii că trebuie să se apere de virtuala familie homosexuală, Patriarhul Daniel a ținut și el să spună că familia „naturală“ trebuie să „reziste“.
Mult mai îndrăzneț, fostul mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania (1921-2011), vorbea mai pe șleau despre „pretențiile aberante“ ale Europei și tuna despre „greșeala“ României de a accepta să intre într-o Europă care înseamnă „homosexualitatea, viciul, avortul, desfrâul, sexualitatea, pornografia“, rele pe care „biserica, în frunte cu tineretul nostru creștin ortodox, le respingem pentru că nu vrem ca cu prețul intrării noastre în Europa să ne pierdem propria identitate naţională“.
Discursurile marilor noștri prelați seamănă mult cu cele ale liderilor Bisericii Ortodoxe Ruse, iar convergența crește odată cu tendințele de modernizare și emancipare care apar în societate. De vină este Vestul, care apără dreptul la păcat, atunci când apără diversitatea și le oferă legi egale homosexualilor. În proporție de aproape 80%, românii se opun căsătoriilor homosexuale și doar 35% cred că „persoanele homosexuale, lesbiene şi bisexuale ar trebui să aibă aceleaşi drepturi ca persoanele heterosexuale“ (Eurobarometru 2015). Totuși, de la an la an, aceste procente se modifică, iar românii devin mai toleranți, pe măsură ce se schimbă generațiile.
Pe de altă parte, preoții noștri, atunci când vorbesc despre căsătoria „universală“, nu invocă iubirea, ci tradiția și dogma: „când Dumnezeu a făcut lumea – spune Patriarhul Daniel -, coroana creaţiei Sale a fost familia: bărbatul şi femeia, care au primit binecuvântarea de a creşte, a se înmulţi şi a stăpâni pământul“. Nici pentru elitele conservatoare pentru care celula de bază a societății este familia tradițională, argumentele nu au legătură cu iubirea sau cu fericirea.
Prejudecățile au greutate mai mare decât toleranța, iar Biserica se află în rivalitate cu statul, strânge semnături, ține discursuri despre cum trebuie să fie familia, convinge statul să se amestece în viața privată a cetățenilor săi. Majoritatea parlamentarilor ar vota și mâine amendamentul susținut de Biserică: nu există până acum niciun partid parlamentar care să fi avut curajul să contrazică Biserica sau prejudecățile generale. La noi, politicienii nu au fost nicicând în ultimul sfert de veac avangarda societății, de aceea într-un viitor nu foarte îndepărtat partidele tradiționale vor fi înlocuite de formațiuni mai tinere, care înțeleg în ce parte se mișcă lumea.
Majoritatea celor care se opun familiilor homosexuale sau parteneriatelor invocă „pericolul“ la care sunt supuși copiii virtualelor cupluri. Despre familia obișnuită, în care violența este acceptată adesea cu resemnare, nu se spun prea multe, nici despre femeile obligate să facă munci casnice extenuante, nici despre copiii supuși relelor tratamente de un tată bețiv sau de o mamă isterică. Familia tradițională e bună oricum ar fi, chiar dacă în final își distruge copiii.
În schimb, homosexualii trebuie ținuți la marginea societății, fiindcă nu sunt la fel ca noi. Aceasta este percepția unei majorități care a rămas în secolul trecut sau chiar mai devreme. Marile democrații euro-atlantice au adoptat deja căsătoriile între persoanele de aceleași sex și chiar și Grecia a fost de acord cu parteneriatul între homosexuali, în așa fel încât aceștia să se poată moșteni unul pe celălalt, spre exemplu. Pentru că oamenii sunt egali în fața legii, indiferent de orientarea lor sexuală, de etnie, de limbă vorbită etc.
În România nu există o dezbatere serioasă pornind de la drepturile omului, pentru că Biserica este cea care pare să dicteze politicului în această chestiune.
