De ce nu mai crede România în pax americana

Călin Popescu Tăriceanu și Liviu Dragnea vor să scoată de pe șine actuala politică ex­ter­nă a țării și să-i dea o altă direcție. Amân­doi ne-au arătat mai demult că preferă democrația iliberală în da­u­na societății deschise, după modelul premierului ungar. Viktor Orbán conduce cu mână forte Ungaria, printr-o strategie coerentă care a lup­tat de la început cu mul­ti­naționalele și cu presa li­be­ră. Liviu Dragnea îl admiră și a încercat să-l copieze, fără să reușească deo­cam­da­tă să treacă de discursul po­pulist îndreptat împotriva băncilor străine și a ideii de „societate deschisă“ preluată de George Soros de la Friedrich Hayek. În schimb, discuțiile mai mult sau mai puțin oficiale purtate de șeful PSD cu premierul un­gar au ca scop, aproape asumat, ade­ra­rea României la Grupul de la Vișegrad.

În acest sens, dar nu numai, președintele Senatului, Popescu Tăriceanu, a anunțat ne­voia unei noi strategii de politică ex­ternă, atunci când a declarat în fața cor­pului diplomatic autohton că nu trebuie „să ne facem iluzii“, fiindcă „simpla con­diţie de aliaţi loiali, disciplinaţi şi tăcuţi nu ne va aduce recunoaştere“, chiar da­că „ne oferă poate o securitate de care ţara noastră s-a bucurat de puţine ori în trecut“. Impredictibilitatea din politica in­ternațională, crede Tăriceanu, face lu­cru­rile complicate și România ar trebui să înțeleagă că securitatea de care se bucură „nu e garantată pentru eternitate“: „Ni­ciuna din zodiile de securitate sub care a trăit teritoriul nostru naţional - pax ro­mana, pax ottomanica, pax sovietica - nu a durat la nesfârşit“. Pe scurt, Călin Po­pescu Tăriceanu, care nu a fost niciodată un atlantist, ne spune că „a sosit timpul să ne pur­tăm ca o naţiune de oa­meni liberi“, care vrea să se desprindă de ochiul vi­gilent al americanilor.

Mai direct, Liviu Dragnea i-a transmis fără perdea am­ba­sadorului american, Hans Klemm, să nu mai critice țara, amenințându-l în ace­lași timp cu procuratura, o tradiție a activului de partid din perioada ceaușistă: „sunt îngrijorat că niște am­ba­sadori“ își permit să interzică par­la­men­tarilor dreptul de a începe dezbaterea pe le­gile justiției, în vreme ce ambasadorii occidentali „merg la miniştri în fiecare zi să promoveze interesele unor companii străine. Cine ştie, poate cineva se gân­deşte că poate şi asta înseamnă acte de corupţie“.

Tăriceanu și Dragnea ar vrea să facă și ei ce vor, așa ca Viktor Orbán. Să fie „liberi“ să-și aleagă drumurile, fără să-și mai bată ca­pul cu amenințările Bruxellesului sau cu cele ale Washingtonului. Această dorință se suprapune peste un peisaj de reașezare a marilor puteri, care-și calculează mar­je­le de manevră post-Brexit: Franța și Ger­ma­nia tind spre o Europă cu mai multe viteze, dar care să-și poată, eventual, pro­iec­ta singură puterea militară; SUA și Ma­rea Britanie ar vrea să aibă de partea lor Noua Europă, adică statele intrate în UE și NATO în ultimii 20 de ani; în vreme ce Rusia profită de toate tranșeele pe care și le sapă între ele state vestice.

Ministrul de Externe britanic și-a testat pro­priul scenariu, la o întâlnire cu șefii di­plomațiilor est-europene (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Bulgaria, România, Croația, Slovenia). Pentru a avea un pilon puternic în UE, Londra mizează pe Grupul de la Vișegrad (numit și V4) și pe ca­pa­ci­tatea sa de atracție în zonă. Dragnea și Tă­riceanu ar vrea și ei să adere la acest grup, care i-a fost inaccesibil României mai mult de două decenii. Viktor Orbán a des­chis deja ușa, iar ministrul de Externe, Teo­dor Meleșcanu (ALDE), a avut o serie de discuții cu omologii săi din Vișegrad.

V4 (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia), ca­re negociază pe aceeași voce în interiorul UE, ar avea nevoie de România și chiar de Bulgaria pentru a-și mări influența la Bru­xelles. Este vorba nu doar de chestiuni eco­nomice, pe care cele patru state le gân­desc și negociază în favoarea lor, ci și des­pre strategii politice, cum este de pildă cea împotriva migranților. V4 nu este însă un grup compact întru totul: de pildă, ac­tualii lideri ungari, slovaci și cehi sunt pro­ruși, cu toate că, potrivit sondajelor de opi­nie, electoratul acestora este net pro­oc­ci­dental, cu excepția cehilor, care con­ti­nuă să fie proamericani, dar sunt ma­jo­ri­tari eurosceptici. Liderii de la Varșovia, în schimb, au o poziție dură antirusească, larg susținută de votanții lor.

Iliberalismul spre care tinde Polonia nu-i afectează politica externă, dar Ungaria și-a mutat busola spre Moscova din 2009, ba­zându-se mai nou și pe o legătură bună Or­bán-Trump. Slovacia face de mult un joc pragmatic între Rusia și Occident, în vreme ce Praga se va alinia, probabil, la rân­dul său, pe aceeași direcție. Dar ce in­teres are Ungaria să încerce cu atâta os­ten­tație să aducă România în Vișegrad, chiar și după ce președintele Klaus Iohannis a de­clarat că o apropiere „nu este realistă“? Ce interes au Marea Britanie și chiar SUA să dividă Europa? Recent, analistul ame­ri­can George Friedman, fondatorul Stratfor (1996-2015) și al portalului Geopolitical Fu­tures, a spus că NATO nu mai are su­ficiente resurse, că angajamentul militar al membrilor Alianței nu mai e ca altădată și că, pentru a-și asigura securitatea, st­a­tele est-europene ar trebui să se gân­deas­că să facă o alianță puternică împreună.

O Românie iliberală, scăpată de „bățul și morcovul“ occidental, cum și-ar dori Dragnea și Tăriceanu, ar deveni, însă, ex­trem de fragilă pe plan extern, fiindcă, spre deosebire de oamenii de stat po­lo­nezi, liderii români au fost în mod tra­dițional interesați de propriile afaceri, nu de țara lor: la orizont se întrevede umbra Moscovei.