De același autor
Călin Popescu Tăriceanu și Liviu Dragnea vor să scoată de pe șine actuala politică externă a țării și să-i dea o altă direcție. Amândoi ne-au arătat mai demult că preferă democrația iliberală în dauna societății deschise, după modelul premierului ungar. Viktor Orbán conduce cu mână forte Ungaria, printr-o strategie coerentă care a luptat de la început cu multinaționalele și cu presa liberă. Liviu Dragnea îl admiră și a încercat să-l copieze, fără să reușească deocamdată să treacă de discursul populist îndreptat împotriva băncilor străine și a ideii de „societate deschisă“ preluată de George Soros de la Friedrich Hayek. În schimb, discuțiile mai mult sau mai puțin oficiale purtate de șeful PSD cu premierul ungar au ca scop, aproape asumat, aderarea României la Grupul de la Vișegrad.
În acest sens, dar nu numai, președintele Senatului, Popescu Tăriceanu, a anunțat nevoia unei noi strategii de politică externă, atunci când a declarat în fața corpului diplomatic autohton că nu trebuie „să ne facem iluzii“, fiindcă „simpla condiţie de aliaţi loiali, disciplinaţi şi tăcuţi nu ne va aduce recunoaştere“, chiar dacă „ne oferă poate o securitate de care ţara noastră s-a bucurat de puţine ori în trecut“. Impredictibilitatea din politica internațională, crede Tăriceanu, face lucrurile complicate și România ar trebui să înțeleagă că securitatea de care se bucură „nu e garantată pentru eternitate“: „Niciuna din zodiile de securitate sub care a trăit teritoriul nostru naţional - pax romana, pax ottomanica, pax sovietica - nu a durat la nesfârşit“. Pe scurt, Călin Popescu Tăriceanu, care nu a fost niciodată un atlantist, ne spune că „a sosit timpul să ne purtăm ca o naţiune de oameni liberi“, care vrea să se desprindă de ochiul vigilent al americanilor.
Mai direct, Liviu Dragnea i-a transmis fără perdea ambasadorului american, Hans Klemm, să nu mai critice țara, amenințându-l în același timp cu procuratura, o tradiție a activului de partid din perioada ceaușistă: „sunt îngrijorat că niște ambasadori“ își permit să interzică parlamentarilor dreptul de a începe dezbaterea pe legile justiției, în vreme ce ambasadorii occidentali „merg la miniştri în fiecare zi să promoveze interesele unor companii străine. Cine ştie, poate cineva se gândeşte că poate şi asta înseamnă acte de corupţie“.
Tăriceanu și Dragnea ar vrea să facă și ei ce vor, așa ca Viktor Orbán. Să fie „liberi“ să-și aleagă drumurile, fără să-și mai bată capul cu amenințările Bruxellesului sau cu cele ale Washingtonului. Această dorință se suprapune peste un peisaj de reașezare a marilor puteri, care-și calculează marjele de manevră post-Brexit: Franța și Germania tind spre o Europă cu mai multe viteze, dar care să-și poată, eventual, proiecta singură puterea militară; SUA și Marea Britanie ar vrea să aibă de partea lor Noua Europă, adică statele intrate în UE și NATO în ultimii 20 de ani; în vreme ce Rusia profită de toate tranșeele pe care și le sapă între ele state vestice.
Ministrul de Externe britanic și-a testat propriul scenariu, la o întâlnire cu șefii diplomațiilor est-europene (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Bulgaria, România, Croația, Slovenia). Pentru a avea un pilon puternic în UE, Londra mizează pe Grupul de la Vișegrad (numit și V4) și pe capacitatea sa de atracție în zonă. Dragnea și Tăriceanu ar vrea și ei să adere la acest grup, care i-a fost inaccesibil României mai mult de două decenii. Viktor Orbán a deschis deja ușa, iar ministrul de Externe, Teodor Meleșcanu (ALDE), a avut o serie de discuții cu omologii săi din Vișegrad.
V4 (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia), care negociază pe aceeași voce în interiorul UE, ar avea nevoie de România și chiar de Bulgaria pentru a-și mări influența la Bruxelles. Este vorba nu doar de chestiuni economice, pe care cele patru state le gândesc și negociază în favoarea lor, ci și despre strategii politice, cum este de pildă cea împotriva migranților. V4 nu este însă un grup compact întru totul: de pildă, actualii lideri ungari, slovaci și cehi sunt proruși, cu toate că, potrivit sondajelor de opinie, electoratul acestora este net prooccidental, cu excepția cehilor, care continuă să fie proamericani, dar sunt majoritari eurosceptici. Liderii de la Varșovia, în schimb, au o poziție dură antirusească, larg susținută de votanții lor.
Iliberalismul spre care tinde Polonia nu-i afectează politica externă, dar Ungaria și-a mutat busola spre Moscova din 2009, bazându-se mai nou și pe o legătură bună Orbán-Trump. Slovacia face de mult un joc pragmatic între Rusia și Occident, în vreme ce Praga se va alinia, probabil, la rândul său, pe aceeași direcție. Dar ce interes are Ungaria să încerce cu atâta ostentație să aducă România în Vișegrad, chiar și după ce președintele Klaus Iohannis a declarat că o apropiere „nu este realistă“? Ce interes au Marea Britanie și chiar SUA să dividă Europa? Recent, analistul american George Friedman, fondatorul Stratfor (1996-2015) și al portalului Geopolitical Futures, a spus că NATO nu mai are suficiente resurse, că angajamentul militar al membrilor Alianței nu mai e ca altădată și că, pentru a-și asigura securitatea, statele est-europene ar trebui să se gândească să facă o alianță puternică împreună.
O Românie iliberală, scăpată de „bățul și morcovul“ occidental, cum și-ar dori Dragnea și Tăriceanu, ar deveni, însă, extrem de fragilă pe plan extern, fiindcă, spre deosebire de oamenii de stat polonezi, liderii români au fost în mod tradițional interesați de propriile afaceri, nu de țara lor: la orizont se întrevede umbra Moscovei.
