De același autor
A început islamizarea Europei. Este ceea ce Traian Băsescu a spus direct, iar președintele Iohannis și ceilalți înalți oficiali ai României cred și explică pe ocolite. România a plecat cu această lozincă la drum și nu și-a schimbat-o nici când a văzut că rămâne în “grupa rușinii”, alături de Ungaria, Slovacia și Cehia, atunci când refuză “cotele impuse” de refugiați.
Ungaria, Slovacia și Cehia au susținut cu entuziasm Rusia împotriva sancțiunilor, după ce Mosocva a anexat Crimeea, iar acum construind un front comun împotriva Uniunii Europene nu fac decât să pună și mai mult umărul la destabilizarea acesteia. Din ignoranță, din orgoliu sau poate chiar cu premeditare, ar puta, oare, România să intre în același joc cu cele trei? În fond, cine ar putea beneficia de o Europă dezbinată, dacă nu Moscova, în primul rând?
Exodul refugiaților, împinși parcă brusc să ia calea Vestului, intră de-acum într-o ecuație mai largă, care favorizează Rusia. Dintr-o dată războiul “hibrid” deschis de Kremlin în Estul Europei este uitat, lăsat să dospească și să crească, în spatele Primei Mari Migrații din secolul 21. Occidentul nu are instrumente să lupte pe mai multe fronturi, nu este pregătit să accepte cu generozitate “invazia” și nu are lideri care să poată transforma o situație care pare defavorabilă, într-un avantaj pe termen lung.
Cu incertitudinea ei maladivă, România nu stă deloc mai bine, mai cu seamă acum, când s-a pus pe picioarele de dinapoi și a refuzat să intre în corul democrațiilor consolidate, care au decis că primul răspuns la criză ar trebui să fie împărțirea oarecum echitabilă a refugiaților sub forma cotelor obligatorii. Klaus Iohannis și Gabriel Oprea, exponenții “interesului național” invocă ineficiența acestei soluții, care peste puțină vreme ar fi depășită de numărul tot mai mare al sirienilor, irakienilor, afganilor, libienilor care vor să se stabilească pe vechiul continent. Iohannis se face că nu înțelege că această măsură e doar cea mai urgentă și că fără să stingă mai întâi focul, pompierii nu au cum să apere casa. Pe de altă parte România nu propune o altă abordare, spre exemplu nu cere în interiorul NATO analizarea posibilității unei intervenții pe teren împotriva Statului Islamic, care la prima vedere ar fi cauza exodului.
Inițial și Polonia s-a opus acceptării unui număr fix de refugiați, dar apoi s-a răzgândit și a negociat în spatele ușilor închise beneficii viitoare, înțelegând că la Bruxelles a început să se discute iarăși despre o Europă cu mai multe viteze și despre un nou Acord Schengen.
Istoria ne-o ia din nou înainte, România își ridică propriul ei “gard” și începe să se izoleze de Uniunea Europeană, unde rămâne încă, mai degrabă un stat tolerat, problematic, mereu indezirabil pentru o intergare totală. Relațiile pe care le-a agonisit sunt permanent pe muchie de cuțit din pricina unei tradiții a ambiguității ca politică de stat.
Klaus Iohannis cu precizia lui prozaică trece fără să respire de la 1785, numărul maxim de refugiați pe care spunea inițial că România îi poate gestiona la 4837, cota obligatorie calculată la Bruxelles. Balansul președintelui are deja efecte măsurabile, fiindcă aproape treisferturi dintre români au luat de bun primul mesaj dat de Klaus Iohannis și declară între timp că nu sunt de acord cu primirea de refugiați.
Valul de naționalism indus de un șef de stat care l-a omagiat fie și post-mortem pe Vadim Tudor (inclusiv prin trimiterea unei coroane de flori) nu face parte dintr-un calcul rațional, în schimb pare să fie un gest reflex, care încurajează “politicile gardurilor” inaugurate de Ungaria. La fel ca Viktor Orban la Budapesta, Klaus Iohannis începe să fie convins la București, că opunându-se Bruxelles-ului, România salvează ce mai poate fi salvat din moștenirea creștină a Occidentului. Spre deosebire de noi, însă, Ungaria își urmărește propriile interese inclusiv printr-o combinație, mai mult sau mai puțin sofisticată, cu Moscova. Dar ce câștigă România din partida pe care o joacă? Președintele nu are încă un răspuns.
articol publicat de Romania libera
