Bomba din PSD a început să ticăie în 2015

Impactul negativ cel mai mare asupra performanțelor electorale ale PSD abia urmează să vină. El este mai curând un amestec de demografie și ideologie.

Cel mai important partid din România, PSD, este profund afectat electoral de variațiile demografice, iar cele mai spec­ta­culoase efecte se vor vedea, la urne, abia în anii următori. Desprinsă din oul primordial, FSN, în 1991, sub multiple înfățișări - FDSN, PDSR, apoi PSD –, formațiunea patronată spi­ritual de Ion Iliescu a reușit să-și adjudece cel mai sta­bil bazin electoral după 1990. În cele mai proaste vremuri, PSD nu a coborât sub pragul de 23% (minim atins la europarlamentarele din 2007), dar nici nu a sărit peste pragul de 37% (eu­ro­parlamentarele din 2014).

Social-democrații români au mizat încă de la bun început pe segmentul cel mai nu­meros, cel mai conservator, cel mai dis­ciplinat, dar și cel mai perisabil: pen­sio­narii, adică, statistic, populația cu vârste de peste 55 de ani. Încercările de a în­ti­neri conducerea partidului au contrastat tot timpul cu eșecul întineririi mesajului, așa încât, deși media de vârstă a liderilor PSD a scăzut vertiginos după 2000, me­sajul a ocolit sistematic aspirațiile de dez­voltare ale „categoriilor de mijloc“.

Din punct de vedere demografic, numărul pensionarilor este pe un trend descendent după 2004, în special din cauza „ieșirilor“ din sistem prin deces (cam 200.000 pe an) superioare intrărilor în sis­tem (doar câte o cohortă de vârstă în medie pe an). Numărul total al pensionarilor a scăzut cu aproximativ un milion în ultimul deceniu. Dacă PSD și-a păstrat încă un procentaj ridicat în alegeri, asta s-a întâmplat da­torită restrângerii masive a categoriei vo­tanților de vârste tinere și medii, aflați la muncă în străinătate și fără facilități de a-și exercita drep­tul de vot. De ase­me­nea, categoriile vârst­nice sunt mult mai dis­ci­plinate la urne, așa încât, la o par­ticipare medie, mo­bilizarea electoratului PSD este, pe ansamblu, mult mai bună.

Dar impactul negativ cel mai mare asupra per­for­man­țelor electorale ale PSD abia urmează să vină. El este mai curând un amestec de demografie și ideologie. Pier­derile majore înregistrate la capătul de sus al inter­va­lu­lui de vârstă tradițional, adică prin de­ce­se, au fost compensate de o disciplină mai mare la vot, de migrația tinerilor și de or­ga­nizarea defectuoasă a scrutinelor în dias­pora.

Ceea ce se va întâmpla în următorii zece ani va afecta limitele de jos ale intervalului categoriei predilecte pentru mesajul PSD. Adică, vor intra în sistem adulții care în 1990 aveau între 20 și 30 de ani. Vorbim de aproximativ 3,4 milioane de cetățeni cu drept de vot. Spre exemplu, în 2015, au intrat în sistemul de pensii femeile ca­re aveau 30 de ani în 1990 și bărbații care aveau 35 de ani în același an. În 2016, vor intra persoanele de 29, respectiv 34 de ani și așa mai departe, progresiv, în 2025, vor intra femeile de 20 de ani, respectiv băr­bații de 25 de ani din 1990. Astfel, în doar zece ani, adică două cicluri electorale, vom avea în sistemul de pensii apro­xi­mativ 3 milioane de pensionari care au trăit evenimentele din 1990-1991 și aveau între 20 și 35 de ani.

E vorba de generațiile care au simțit ime­diat după revoluție că li s-au furat toate speranțele. E drept, unii, puțini, au apucat să plece din țară. Cei mai mulți, însă, au rămas aici și au asistat pasivi la o tranziție prea lungă, condusă, în bună parte, de moș­tenitorii PCR, distribuiți în toate par­tidele, dar mai cu seamă în PSD. Puțin pro­babil că amintirile lor se vor fi șters în toată această perioadă. Spre deosebire de pensionarii care au pus pe seama capi­ta­lis­mului viața mizeră pe care au dus-o după 1989, acești „noi pensionari“ îi acuză pe urmașii lui Iliescu că au menținut prea mult comunismul deghizat în România.

PSD a evitat sistematic o reconciliere cu is­toria sa de după 1990. Uneori i-a convenit de minune să fie considerat moștenitorul lui Ceaușescu, din cauza numărului mare de nostalgici, dar, acum, a ajuns în etapa în care va trebui să se confrunte cu um­brele începutului anilor ’90 – mineriadele, violențele fizice și simbolice, ezitările apro­pierii de Occident, democrația mai­mu­ță­ri­tă de eșalonul doi al PCR. Cum creșteri de pensii spectaculoase e puțin probabil să mai avem, date fiind constrângerile bu­ge­tare, în următorii zece ani, PSD se va trezi că electoratul său favorit, adică pen­sio­na­rii, este cel mai ostil segment din Ro­mâ­nia. Și pentru că alte categorii n-au mai fost cultivate în ultimii ani, mesajul asis­tențial fiind cap de afiș în programele par­tidului, iar apucăturile instituționale prea puțin seducătoare pentru clasa mijlocie și tineri, PSD va intra într-o adevărată cri­ză.

După ultimele alegeri din partid, vom avea probabil la șefia PSD oameni la mare distanță generațională de Ion Iliescu, dar, ca de obicei, nu asta va fi cel mai im­por­tant din punct de vedere al mesajului. Vor conta acțiunea politică, gesturile mici, dar semnificative. Cu un simulacru de alegeri interne, fără competiție, cu obișnuitele ra­portări fanteziste de număr de membri și voturi, PSD a pășit cu stângul în „decada critică“.