Ce șanse are Iohannis pentru un nou mandat?

Poate că sună ușor pripit, astăzi, la doar opt luni după câștigarea primului mandat de președinte al României, să evaluezi șansele lui Klaus Iohannis de a „prinde“ zece ani la Cotroceni. Chiar și așa, se pot dezvolta scenarii bazate pe profilul prezidențial ce pare că se înfiripă, dar și pe evoluțiile politice și economice previzibile până în 2019.

Fundația primului mandat al lui Klaus Io­hannis pare a fi clădită în jurul anului 2018, adică cel premergător alegerilor pre­zidențiale, cu o semnificație deosebită pen­tru națiune – centenarul Ma­rii Uniri. Un ardelean (sas) la Palatul Cotroceni, după 100 de ani de la în­făptuirea proiectului na­țio­nal al „adunării“ marilor provincii istorice sub un singur „sceptru“, este un fapt aparținând in­con­tes­tabil unei semantici na­țio­nale profunde. Unirea din punct de vedere politic și statal s-a consumat cu un secol în urmă, dar integrarea este încă discutabilă.

Democrația românească postdecembristă, așa tânără cum e, a avut mai degrabă un caracter dizolvant la nivelul structurii so­ciale. Temporal și spațial, populația a că­zut între falii care au subminat soli­da­ri­tatea de-a lungul tranziției. Împărțirile în­tre comuniști și „necomuniști“, profitori și pierzători, clasa politică versus ale­gă­tor, bogați și săraci, diaspora și „seden­tari“, bugetari și „privați“, ardeleni și „re­gă­țeni“, țărani și orășeni, pensionari și ac­tivi, ca să dăm doar câteva exemple, au răs­colit de sus până jos straturile sociale și, să recunoaștem, au diminuat adesea ela­nul colectiv întru împlinirea destinului național.

Iohannis își propune folosirea atribuțiilor constituționale pentru a nivela aceste asperități și a împinge forțele societății spre dialog și consens. Obsedat de mo­de­lul predecesorului său, mult prea implicat în treburile cetății, actualul președinte vrea să își anuleze propriul potențial de di­honie și să manevreze pârghiile puterii, re­tras în culise, spre a aduce actorii politici la un gen de înțelegere „spontană“ și ca­re, eventual, să inspire cetățeanul, rămas încă într-o inerție a războiului și contes­tă­rii. Cu alte cuvinte, Iohannis vrea să facă din partide niște ființe an­gelice care dansează gra­țios și armonios în Olimp, în așa fel încât acest spectacol să-i molipseascăpe „ple­bei“ și, la rândul lor, să se dezlănțuie în explozii de efu­ziune unul față de ce­lă­lalt, iar anul 2018 să ne prin­dă pe toți îmbrățișați.

Riscurile unei asemenea re­gii prezidențiale sunt uriașe pentru reînnoirea mandatului. În primul rând, retragerea lui Iohannis în culise dă im­presia unui deus otiosus, iar zeii obosiți sunt, mai devreme sau mai târziu, în­lo­cuiți de către pământeni cu alte ființe su­pranaturale, chiar de rang inferior. În al doi­lea rând, partidele mimează puțin cre­dibil consensul și dialogul, așa cum s-a în­tâmplat la ultimele negocieri pe marginea Codului Fiscal, dar și în consultările po­li­tice privind raportarea Legislativului la ce­rerile justiției de ridicare a imunității.

Coregrafia ieftină a reparării unei erori populiste sau a renunțării la privilegii a ară­tat că partidele nu sunt dispuse să facă înțelegeri responsabile, dar întotdeauna ga­ta să se unească pentru păcălirea ro­mâ­nilor. Acest menuet tiptil al politicienilor în jurul zeului de la Cotroceni, legat la ochi, seamănă mai degrabă cu o șaradă de curte în care vodă, ușor retardat, nu per­cepe ironia plecăciunilor logofeților și de­vine, încet-încet, propriul bufon.

Incapabil să oprească spirala populismului în 2016, Iohannis se va trezi, nu mai târ­ziu de 2018, răspunzător peste o vistierie plină cu bani împrumutați, moment în ca­re guvernul său va fi nevoit să treacă la re­ducerea cheltuielilor. Or, cum ne arată de­ja istoria recentă, când treci la tăiere de cheltuieli, numai unitate și armonie nu vei avea în țară.

Dovada cea mai bună că Iohannis doar vi­sează să restabilească pacea și buna în­țe­legere este faptul că, în propria sa ogradă, orătăniile își fac de cap. Că Atanasiu, PNL, vrea să controleze Ardealul, de-a lungul și de-a latul, e deja o evidență, dar să faci as­ta alungând un primar care poate câștiga fluierând Clujul, numai pentru că aparține facțiunii pe care vrei să o elimini, e proba ultimă că Iohannis, unificatorul națiunii, este sprijinit de un partid desprins din ale­goria corăbiei nebunilor. Și, fără un partid solid, va fi foarte dificil să câștige un al doi­lea mandat.

Așadar, cartea pe care și-a propus Io­han­nis să joace obiectivele primului mandat – armonia și unificarea - se va dovedi foarte probabil un eșec. Și asta pentru că, din punct de vedere politic, personajul este lip­sit de experiență, așa cum era și Cons­tan­tinescu, și subestimează capacitatea actorilor politici de autoconservare prin trocuri transpartinice, dublată de talentul de a simula obediența față de puternicii zilei. Căci sub voalul fin al consensului mi­mat stă un adevărat butoi cu pulbere. Iar scânteia va fi aprinsă cu puțin înainte de testul prezidențial din 2019.