Ciclurile electorale: două vaci grase, două slabe și alte trei grase

În puținii ani fără alegeri se petrec și lucruri bune pentru țară, dar ei sunt urmați de devastatoarele perioade electorale, când plaga populismului politicienilor lovește nemilos în toată bruma de agoniseală.

În Geneza, Faraonul vede în vis șapte vaci grase și frumoase la înfățișare ieșind din fluviu, iar apoi șapte vaci costelive care le mănâncă pe cele grase, fără ca primele să se mai împlinească. Iosif îi tălmăcește visul arătat, ce anunța, de fapt, șapte ani de belșug urmați de alți șap­te ani de secetă și de­zastru, când tot ce s-a ago­nisit se va fi prăpădit. Din acest motiv, Iosif îl sfă­tu­iește pe Faraon să facă pro­vizii în cei șapte ani de bu­năstare, pentru ca poporul să poată traversa cu bine următorii șapte ani neroditori.

Cam asta s-a întâmplat în România și nu sunt motive să credem că nu e deja un model recursiv. În puținii ani fără alegeri se petrec și lucruri bune pentru țară, dar ei sunt urmați de devastatoarele perioade electorale, când plaga populismului po­li­ticienilor lovește nemilos în toată bruma de agoniseală. Așa s-a întâmplat, de bună seamă, în 2007 și 2008, după o perioadă lun­gă de prosperitate economică, când cla­sa politică a clătinat inconștient toate echi­librele macroeconomice, printr-o gene­ro­zitate bugetară iresponsabilă. Prin po­pu­lism nu înțeleg doar aplecarea bol­nă­vi­cio­a­să a partidelor la guvernare de a da de unde nu au (adică din împrumuturi), ci și inapetența lor de a se înhăma la reforme structurale de care societatea românească are atât de mare nevoie.

Anii 2010 și 2011, deși ani de austeritate, lipsiți de confruntări electorale, au permis unele transformări mai adânci, cel puțin pe hârtie, nici ele foarte populare pe mo­ment, dar care, în timp, și-au arătat roa­dele. Vorbim în principal de reforma pie­ței muncii, a aparatului bugetar, a co­du­rilor judiciare și a educației. Dacă astăzi indicele de competitivitate al României în ierarhia globală a crescut, asta se da­to­rea­ză unui sistem judiciar consolidat și unei piețe flexibile a muncii. Din fericire, anii electorali 2012 și 2014 nu au adus prejudicii majore echi­librelor macro­econo­mi­ce, dar nici nu s-a mai întâmplat nimic sem­ni­fi­ca­tiv în materie de reforme. Revizuirea Constituției a eșuat, la fel ca și re­or­ga­ni­zarea administrativ-te­ri­to­rială, iar reforma sectorului sanitar încă trenează, du­reros, pentru pacienți și me­dici. Companiile de stat sunt cele pe care le știm din anii trecuți, iar absorbția fondurilor europene a crescut doar grație „hei-rup“-ului din 2010-2011, pentru că, altminteri, nu s-a mai semnat niciun con­tract semnificativ. La capitolul infra­struc­tură lucrurile arată la fel de rău și asta pen­tru că guvernul de stânga, cu care fu­serăm cadorisiți de majoritate în 2012, a tă­iat investițiile „la blană“.

Urmează 2017 și 2018, două vaci grase, cum s-ar zice, adică fără bălăcăreala lip­sită de mize reale a politrucilor și fără com­petiția încinsă pentru acapararea re­surselor. Doi ani în care toate proiectele eșuate, enumerate, pe scurt, mai sus, pot fi reluate și puse în practică de-ade­vă­ratelea. Două cornute slabe însă vin re­pede după ele, 2019 și 2020, ani cu câte do­uă rânduri de alegeri fiecare, când tot ce putem spera este să nu ne întoarcem iarăși de unde am pornit, cum ne-a fost prostul obicei în toată tranziția asta, mar­ca „stop & go“. Dumnezeul electoral însă ne izbăvește de supliciile retoricii goale și ipocriziei lipsite de scrupule în următorii trei ani: 2021-2023. Cu alte cuvinte, alte trei vaci grase, până în 2024, când va fi „săr­bătoarea alegerilor“ - nu mai puțin de patru (!) scrutine în 365 de zile, adică toate cele imaginabile: europarlamentare, prezidențiale, locale și parlamentare. O va­că rahitică care poate devora, nu doar toa­te vacile dolofane dinainte, ci o cireadă în­treagă de Bălțate-Simmental.

Să ne înțelegem, nu sunt un adversar al anilor electorali. Dimpotrivă, cred că, în­tr-o democrație autentică, perioadele de dinaintea testului la urne stimulează dez­baterile serioase despre viitorul societății și pot chiar produce cotituri majore de viziune. Dar România, din păcate, este în­că departe de a avea statutul de de­mo­crație autentică, iar clasa politică autoh­tonă, pusă astăzi pe coji de nuci la școala de reeducare a responsabilităților statale, mai are mult până când se va maturiza su­ficient încât să genereze planuri strategice pe termen lung și să se abțină de la proastele deprinderi ale populismului. În ce privește 2016, spun că ar trebui să pri­vim cu un optimism moderat efectele co­laterale ale bătăliei electorale și asta pen­tru că sunt semne că înfierbântatele ca­pe­te politice par a fi fost temperate prin fire invizibile de tehnocrația responsabilă.

Așadar, dacă „supraviețuim“ anului 2016, ur­mează două vaci grase, două slabe și ia­răși trei grase. În același timp, în tot acest interval, vom avea două momente cu sem­ni­ficație specială: 2018 – 100 de ani de la Ma­re Unire și 2020 - momentul în care tra­­gem linie la Strategia europeană pri­vind dezvoltarea durabilă și încheiem un exer­cițiu bugetar esențial, poate ultimul pen­tru generația 60-70 de ani, care se mai poate bucura de beneficiile mo­der­ni­ză­rii României. Ideal ar fi ca 2018 să îi găsească pe români, indiferent de etnie și con­vin­geri politice, mai puțin dezbinați, cu niște oameni de stat mai responsabili, dispuși să treacă interesul țării deasupra inte­re­su­lui partinic sau personal. Iar 2020 să îl în­che­iem cu o rată de absorbție cât mai aproa­pe de 100% și cu rezultate pal­pa­bi­le ale cheltuirii banilor europeni – adică in­fra­struc­tură modernă, un sistem de edu­ca­ție curățat de racilele tranziției și mai pu­țini ro­mâni săraci. Dacă se va în­tâm­pla as­ta, nu poate fi decât meritul vacilor grase.