Când Zamolxis se va trezi...

De se va trezi acel Zamolxis, „restaurat“ de legionari, dar și de național-comuniști, ce se va întâmpla cu pașnicii „pui de daci“ din Estul Europei?

O curiozitate a României postcomuniste este absența unor mișcări instituționalizate de extremă. Când spun instituționalizate, nu mă refer la curente marginale, cu in­fluență difuză asupra men­talului colectiv. Mă gân­desc la partide, proiectate după toate regulile și ca­noanele specifice or­ga­ni­za­țiilor politice: cu membri, filiale, manifestări și ac­ți­uni comune. E adevărat că nici ideologic n-a existat o consistență a con­ți­nu­tu­ri­lor valorice, care să des­par­tă apele, așa încât ne-am trezit mai curând cu un hibrid, România Mare, în vârf de formă la sfârșitul anilor ’90. Amestecul de naționalism, antise­mi­tism, xenofobie, protocronism, dar și ega­li­tarism, anticapitalism, nostalgie co­mu­nistă a făcut din Vadim Tudor exponentul unui puțin plauzibil curent integrator al rămășițelor radicale din perioada inter­be­lică și din epoca ceaușismului târziu. Con­topirea extremelor s-a făcut sub semnul violenței de limbaj și al seducătoarelor te­o­rii ale conspirației, atât de dragi fun­da­mentaliștilor.

În definitiv, a fost bine sau rău că Ro­mânia, spre deosebire de țările europene, nu a cunoscut expresiile organizate ale ex­tremelor spectrului politic? Unele eve­ni­men­te mai recente ne arată că acest „de­ficit“ e nefavorabil așezării democrației pe un curs previzibil, definit de repre­zen­tările colective. Rezonanța pe care au avut-o evenimente precum „criza gre­ceas­că“ potențată de extrema stângă, con­tro­versata Lege 217/2015 referitoare la utili­zarea simbolisticii asociate legio­na­ris­mu­lui, criza refugiaților sirieni chiar în inima Europei ar trebui să ne pună pe gânduri. Aceste întâmplări ne prilejuiesc întâlnirea cu o majoritate contaminată de-a valma, la un nivel nedeslușit, cu cele mai înne­gu­rate sentimente și atitudini ale ima­gi­na­rului colectiv alimentat de cele două extreme politice. Occidentul e lacom și fo­losește orice mijloace pen­tru împovărarea „peri­fe­riei“, capitalismul nu e de­cât o maladie a societăților moderne, „Marea Finanță Mondială“ condusă de evrei exploatează rapace po­poa­rele cumsecade, refugiații sirieni sunt armata in­vi­zi­bilă a Islamului trimisă să cotropească Eu­ropa, iată câteva dintre teoriile, altfel bine cunoscute, asezonate cu un naționalism gregar, ce-și trage rădăcinile din mai ve­chile teorii ale „dacomanilor“.

În fond, un asemenea repertoriu îl găsim egal răspândit și în țările cu vechi de­mo­crații, doar că acolo ele animă ideologii co­erente și sunt canalizate spre acțiune po­litică, regăsită în puzderia de partidulețe neofasciste sau comuniste de sorginte anar­histă. Acțiunile, răzleț însoțite de vio­lență sau afișarea ostentativă a unor sim­boluri repudiate de majoritate, au menirea de a canaliza potențialul de frustrare al adoratorilor, dar și de a îndepărta fac­țiu­nile moderate de conglomeratul ideatic spe­cific extremei. E posibil ca aceste or­ga­nizații politice, în vremuri de criză, să de­pășească zona derizorie și să devină curente influente în societate, dar istoria recentă ne arată că democrațiile secretă suficienți anticorpi pentru a se proteja de o inflatare periculoasă a manifestărilor ra­dicale.

Mai primejdios mi se pare cazul României, un­de, în lipsa unor containere insti­tu­țio­nalizate care să colecteze aceste rătăciri ale mentalului colectiv, credințele și va­lo­rile extreme sunt difuzate neîngrădit, în­tr-un strat mai adânc al inconștientului și riscă să izbucnească cu mare violență, oda­tă ce un context critic le va pune în miș­care. Fiarele sufletului colectiv trebuie ți­nute în cușca lor, iar ideile ca expresie a unor arhetipuri șed mai blânde în cutiuțe. Apa ce scapă îndiguirii, adeseori, se infil­trează și năpădește straturile adânci ale subsolului și, în anumite situații, te poți trezi că iese la suprafață în locurile cele mai neverosimile.

Motivele pentru care organizarea politică a fanatismului nu și-a găsit locul sunt di­verse și probabil n-am epuiza aici inven­tarul lor. România a cunoscut la nivel de regim ambele extreme și, probabil, sen­ti­mentele accentuate de vinovăție, retorica publică de anatemizare, o circumspecție exagerată a instituțiilor statului au inhibat formarea unor asemenea recipiente. La fel de adevărat este că formele moderate de stânga și dreapta s-au definit târziu, am­biguu și, în tot cazul, s-au clădit anapoda din punct de vedere al bazinelor elec­to­ra­le, după 1989. Așadar, dacă „centru-stân­ga“ și „centru-dreapta“ sunt azi mai de­grabă volatile la nivelul discursului și gestului politic, nu te poți aștepta la o coa­gulare durabilă a configurațiilor extreme.

Absența acestora însă poate pune serioase probleme, atunci când te aștepți mai pu­țin. Pentru că România azi e improbabil să devină destinație pentru refugiații din zo­nele de război, dar, odată ce va deveni atractivă economic, o asemenea con­frun­tare culturală va produce inevitabil vic­time. Cum, la fel de bine, lucrurile pot de­genera și în sens invers, adică o cădere eco­nomică sau o supraîndatorare, cum a fost cazul Greciei, ar dezlănțui discursul antioccidental și anticapitalist. Carl Jung a remarcat figura zeului Wotan/Odin, ins­piratorul pribegilor germani de la în­ce­pu­tul secolului trecut, dar și acel trouble-ma­ker furios care a pus în mișcare te­ne­brele inconștientului colectiv al nemților mărșăluind prin Europa. De se va trezi acel Zamolxis, „restaurat“ de legionari, dar și de național-comuniști, ce se va în­tâmpla cu pașnicii „pui de daci“ din Estul Eu­ropei?