De același autor
De se va trezi acel Zamolxis, „restaurat“ de legionari, dar și de național-comuniști, ce se va întâmpla cu pașnicii „pui de daci“ din Estul Europei?
O curiozitate a României postcomuniste este absența unor mișcări instituționalizate de extremă. Când spun instituționalizate, nu mă refer la curente marginale, cu influență difuză asupra mentalului colectiv. Mă gândesc la partide, proiectate după toate regulile și canoanele specifice organizațiilor politice: cu membri, filiale, manifestări și acțiuni comune. E adevărat că nici ideologic n-a existat o consistență a conținuturilor valorice, care să despartă apele, așa încât ne-am trezit mai curând cu un hibrid, România Mare, în vârf de formă la sfârșitul anilor ’90. Amestecul de naționalism, antisemitism, xenofobie, protocronism, dar și egalitarism, anticapitalism, nostalgie comunistă a făcut din Vadim Tudor exponentul unui puțin plauzibil curent integrator al rămășițelor radicale din perioada interbelică și din epoca ceaușismului târziu. Contopirea extremelor s-a făcut sub semnul violenței de limbaj și al seducătoarelor teorii ale conspirației, atât de dragi fundamentaliștilor.
În definitiv, a fost bine sau rău că România, spre deosebire de țările europene, nu a cunoscut expresiile organizate ale extremelor spectrului politic? Unele evenimente mai recente ne arată că acest „deficit“ e nefavorabil așezării democrației pe un curs previzibil, definit de reprezentările colective. Rezonanța pe care au avut-o evenimente precum „criza grecească“ potențată de extrema stângă, controversata Lege 217/2015 referitoare la utilizarea simbolisticii asociate legionarismului, criza refugiaților sirieni chiar în inima Europei ar trebui să ne pună pe gânduri. Aceste întâmplări ne prilejuiesc întâlnirea cu o majoritate contaminată de-a valma, la un nivel nedeslușit, cu cele mai înnegurate sentimente și atitudini ale imaginarului colectiv alimentat de cele două extreme politice. Occidentul e lacom și folosește orice mijloace pentru împovărarea „periferiei“, capitalismul nu e decât o maladie a societăților moderne, „Marea Finanță Mondială“ condusă de evrei exploatează rapace popoarele cumsecade, refugiații sirieni sunt armata invizibilă a Islamului trimisă să cotropească Europa, iată câteva dintre teoriile, altfel bine cunoscute, asezonate cu un naționalism gregar, ce-și trage rădăcinile din mai vechile teorii ale „dacomanilor“.
În fond, un asemenea repertoriu îl găsim egal răspândit și în țările cu vechi democrații, doar că acolo ele animă ideologii coerente și sunt canalizate spre acțiune politică, regăsită în puzderia de partidulețe neofasciste sau comuniste de sorginte anarhistă. Acțiunile, răzleț însoțite de violență sau afișarea ostentativă a unor simboluri repudiate de majoritate, au menirea de a canaliza potențialul de frustrare al adoratorilor, dar și de a îndepărta facțiunile moderate de conglomeratul ideatic specific extremei. E posibil ca aceste organizații politice, în vremuri de criză, să depășească zona derizorie și să devină curente influente în societate, dar istoria recentă ne arată că democrațiile secretă suficienți anticorpi pentru a se proteja de o inflatare periculoasă a manifestărilor radicale.
Mai primejdios mi se pare cazul României, unde, în lipsa unor containere instituționalizate care să colecteze aceste rătăciri ale mentalului colectiv, credințele și valorile extreme sunt difuzate neîngrădit, într-un strat mai adânc al inconștientului și riscă să izbucnească cu mare violență, odată ce un context critic le va pune în mișcare. Fiarele sufletului colectiv trebuie ținute în cușca lor, iar ideile ca expresie a unor arhetipuri șed mai blânde în cutiuțe. Apa ce scapă îndiguirii, adeseori, se infiltrează și năpădește straturile adânci ale subsolului și, în anumite situații, te poți trezi că iese la suprafață în locurile cele mai neverosimile.
Motivele pentru care organizarea politică a fanatismului nu și-a găsit locul sunt diverse și probabil n-am epuiza aici inventarul lor. România a cunoscut la nivel de regim ambele extreme și, probabil, sentimentele accentuate de vinovăție, retorica publică de anatemizare, o circumspecție exagerată a instituțiilor statului au inhibat formarea unor asemenea recipiente. La fel de adevărat este că formele moderate de stânga și dreapta s-au definit târziu, ambiguu și, în tot cazul, s-au clădit anapoda din punct de vedere al bazinelor electorale, după 1989. Așadar, dacă „centru-stânga“ și „centru-dreapta“ sunt azi mai degrabă volatile la nivelul discursului și gestului politic, nu te poți aștepta la o coagulare durabilă a configurațiilor extreme.
Absența acestora însă poate pune serioase probleme, atunci când te aștepți mai puțin. Pentru că România azi e improbabil să devină destinație pentru refugiații din zonele de război, dar, odată ce va deveni atractivă economic, o asemenea confruntare culturală va produce inevitabil victime. Cum, la fel de bine, lucrurile pot degenera și în sens invers, adică o cădere economică sau o supraîndatorare, cum a fost cazul Greciei, ar dezlănțui discursul antioccidental și anticapitalist. Carl Jung a remarcat figura zeului Wotan/Odin, inspiratorul pribegilor germani de la începutul secolului trecut, dar și acel trouble-maker furios care a pus în mișcare tenebrele inconștientului colectiv al nemților mărșăluind prin Europa. De se va trezi acel Zamolxis, „restaurat“ de legionari, dar și de național-comuniști, ce se va întâmpla cu pașnicii „pui de daci“ din Estul Europei?
