Scandal cu alocații dublate, spirala populismului și "neofasciști"

Accidentul nefericit din Senat care a dus la dublarea alocațiilor pentru copii este proba cea mai bună că nici politicienii, nici românii n-au învățat nimic din perioada 2007-2010. Probabil că eșecurile repetate ne vor vindeca la un moment dat de boala inoculată de comuniști și urmașii lor de linia a doua: pomanageala.

Am urmărit cu atenție dezbaterea din ziua ru­șinosului vot pentru alocații, atât în stu­dio­u­ri­le de televiziune, cât și în mediul online. Si­gur, e greu să ții piept unei asemenea re­văr­sări de populism și, de altfel, au fost doar câteva voci lu­cide care au îndrăznit să spu­nă publicului adevărul. I-aș remarca aici pe Cristi Pantazi, Florin Negruțiu, Mircea Ma­rian și Moise Guran. Ultimul a fost de îndată etichetat ca neofascist pentru că a avut cu­rajul să demaște un fapt pe care noi toți îl cunoaștem, dar nu e corect politic să-l și enunțăm: că, în multe familii sărace din Ro­mânia, copiii sunt cei care beneficiază cel mai puțin de alocațiile pentru copii, indiferent ca­re este mărimea acestora.

Am auzit atâtea argumente falacioase, chiar de la oameni inteligenți, cu judecata la ei, în­cât m-am îngrozit ce ușor putem fi păcăliți noi, românii, de o clasă politică prăbușită adesea sub iresponsabilitatea delirului electoral. Im­pac­tul bugetar al măsurii este de 1,8 miliarde de lei, adică aproximativ jumătate de miliard de euro. O primă problemă este că acești bani nu există, în ciuda triumfalismului stupid afi­șat de actualul guvern, care se laudă cu sur­plu­suri bugetare istorice. De altfel, aceste de­cla­rații, nesusținute de vreun calcul realist, sunt cele care alimentează o iluzie periculoasă pentru di­verse categorii sociale și ne­numărați populiști din opo­zi­ție, grabnic revendicatori de drepturi bănești pentru cei pe care, chipurile, îi reprezintă.

Căci, să nu ne amăgim, dacă s-a putut pentru copii, dacă s-a putut pentru producătorii din industria alimentară, e clar că se poate și pentru pro­fesori, pentru medici, pentru lucrătorii de la metrou și orice altă categorie imaginabilă. În România nimeni nu trăiește bine. România e o țară săracă, cu un salariu mediu care abia atinge 400 de euro. Toți am avea nevoie de bani mai mulți. Ceea ce nu explică liderii este că dublările și triplările nu se pot face prin decizii politice. Salariile, pensiile, ajutoarele so­ciale nu cresc sănătos decât atunci când creș­te productivitatea. Orice alte majorări sunt pă­căleli electorale, care vor „plesni“ la un mo­ment fie în inflație galopantă, fie în șomaj, fie în creșteri de taxe și impozite. Toate acestea nu fac decât să oprească brutal iluzia de un an sau doi de „prosperitate prin consum“, așa cum s-a întâmplat deja în 2010.

Argumente precum „lasă că au de unde, să nu mai fure!“ reprezintă tot populism, dar pe dos. Cine poate crede că politicienii noștri se vor opri din furat doar din milă pentru copiii cu alocații de 42 de lei pe lună? Cum i-ar lovi brusc trăsnetul conștiinței și n-ar mai risipi sau n-ar mai băga în propriile buzunare, dacă asta nu s-a întâmplat de 25 de ani? Este evi­dent că toate costurile unor asemenea decizii populiste vor fi suportate tot de cetățenii en­tu­ziaști că „statul le dă“: vor plăti taxe mai mari, vor plăti chiar cu locul de muncă, cu scăderea salariilor/pensiilor sau cu o inflație care mănâncă puterea de cumpărare.

Argumentul demografic este și el fals. „Să în­curajăm natalitatea!“, spun unii. Nimeni nu va fi încurajat să facă mai mulți copii pentru 10 euro în plus pe lună, iar dacă va fi, atunci fiți si­gur că vrea doar banii, nu și să crească un co­pil. Natalitatea crește atunci când economia crește, când sunt mai multe slujbe sigure, când oamenii sunt optimiști în legătură cu pers­pec­tivele economice pe termen mediu și lung. Dacă în aceste perioade crește și alo­ca­ția co­piilor, nu înseamnă că există o legătură cau­zală între natalitate și majorarea alo­ca­țiilor. În perioade de boom economic cresc și vânzările auto, dar n-am auzit pe nimeni pâ­nă acum să spună că oamenii peferă să facă copii pe ban­cheta din spate a autoturismului personal.

Este evident că jumătatea de miliard ar fi pu­tut fi mult mai bine țintită, de exemplu, spre elevii din mediul rural. Raportul Miclea, care ana­lizează evaluările de la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, demonstrează negru pe alb că școa­la românească nu face decât să accentueze inegalitățile sociale și discrepanțele între rural și urban. Dacă tot ne pasă de copiii acestei țări, de ce nu dăm o șansă și elevilor de la ța­ră? De ce nu investim în școli mai curate, pro­fesori mai calificați și laboratoare dotate în comunele din România, dacă tot vrem să chel­tu­im jumătate de miliard de euro, pe care ori­cum nu îi avem și trebuie să îi împrumutăm. Când împrumuți bani și știi că amanetezi vii­torul unor generații viitoare, nu e corect să chel­tui acel împrumut așa încât generațiile ca­re vin să poată plăti și altceva decât rate și dobânzi?

E trist să vezi cum politicienii speculează ne­vo­ile unor oameni săraci, care se bucură pen­tru orice le dă generosul partid la guvernare, dar e și mai trist să vezi că liderii de opinie n-au curajul sau luciditatea să spună lu­cru­rilor pe nume, să explice consecințele, pentru că de asta sunt lideri de opinie. E și mai trist să vezi că, în tot peisajul politic, nu există nici măcar un partid care să chestioneze ase­me­nea gesturi, care să propună măsuri alter­na­ti­ve și să atragă atenția că și cei care azi gu­vernează, și cei care cred că vor veni după ei aruncă bugetul țării în aer și, odată cu el, și perspectivele de dezvoltare. Sincer să fiu, n-am crezut că, după doar cinci ani de la o ex­pe­ri­en­ță similară, suntem atât de orbi încât să re­pe­tăm aceleași grave erori care ne-au arun­cat în austeritate, ca ultimă salvare.