De același autor
E greu să faci analiză politică într-o situație tensionată și plină de emoție, așa cum este cea de azi, generată de o cumplită tragedie cu victime omenești. Nici nu-mi propun să fac asta. Îndrăznesc doar să sper că politicienii și cei care mai iau decizii în această țară își vor permite un răgaz de reflexie după ce vor citi acest text, care este mai mult despre societatea românească, decât despre ei. Dacă vor considera de cuviință, poate vor trage și niște învățăminte.
Sistemul a atins din nou punctul de fierbere și riscă să se dezechilibreze major. Nu este o consecință a incidentului din Colectiv, cum s-ar putea crede, ci este un efect cumulativ, la care au contribuit mai mulți factori și evenimente. Societatea s-a emancipat accelerat din punct de vedere politic în ultimul deceniu. Aș identifica două cauze principale: 1. liberalizarea pieței informaționale, în special prin accesul la mediul online și la noile tehnologii și 2. întărirea instituțiilor judiciare.
Pe de o parte, românii primesc, dar și generează instantaneu știri și informație, scăpând aproape total de monopolul mediilor convenționale, pe de altă parte, și-au găsit un reper instituțional solid al responsabilităților și sancțiunilor în DNA, CSM, instanțe judecătorești.
Astfel, suntem într-o situație nouă de conștientizare și mobilizare. Manipulările anilor 90 și tehnicile învechite de gestionare a crizelor sunt istorie. Mobilizarea în jurul liderilor și organizațiilor au devenit total irelevante. Că se întâmplă așa, s-a văzut deja, pentru cine a avut ochi să vadă: protestele pro-Arafat, manifestațiile împotriva exploatării de la Roșia Montană sau răsturnarea spectaculoasă de la al doilea tur al prezidențialelor din 2014, sunt câteva exemple mai celebre.
Izbucnirile de emoție colectivă sunt tot mai numeroase în ultima perioadă și nu cred că depind de situația care le provoacă. Amintiți-vă reacția publicului în cazul exploziei de la Mihăilești din 2004 și comparați cu reacția de astăzi. În ambele cazuri am avut victime, în ambele cazuri am avut responsabilități ale autorităților, atunci însă au fost mai ușor de acoperit urmele sau de înăbușit revolta oamenilor. Nu exista Internet, nu existau rețele de socializare și nu exista nici sentimentul oamenilor că justiția poate face dreptate, indiferent de numele implicate. Doar media oficiale, subordonate guvernului și o apăsătoare senzație că în România mori cu dreptatea în mână.
Eu cred că emoțiile colective sunt mai ușor stârnite de asemenea incidente din cauza unei discrepanțe uriașe care s-a creat între neputința politicienilor de a mima credibil reprezentarea interesului public și capacitatea românilor obișnuiți de a percepe corecta funcționare a instituțiilor.
Aici și presa a avut rolul ei, în timp. Făcând foarte multe dezvăluiri, anchete, explicând mecanismele intime ale puterii, alegătorii au început să înțeleagă mai bine ce este statul, care este rolul lui, pentru ce plătim taxe și impozite, cine trebuie să ne apere în cutare situație, care este semnificația unor ”nevinovate” gesturi, declarații sau relații între actori. Experiențele personale în acești 25 de ani cu administrația publică, contactul cu birocrația la firul ierbii au făcut și ele posibilă o acumulare de cultură instituțională, care, în mod evident, era deficitară la nivelul omului simplu la începutul tranziției.
Cu atât mai mult, astăzi, un asemenea bagaj cultural poate fi cu ușurință transferat cu ajutorul rețelelor de socializare.
De cealaltă parte, partidele politice folosesc în exces limba de lemn a comunicatelor oficiale, manipulările simple de tipul ”albul e negru, pentru că așa zice la televizor”, propaganda din gură în gură prin intermediul activiștilor și asta pentru a masca realități, complicități, responsabilități și, mai ales, pentru a simula preocuparea pentru reprezentarea interesului public.
Ca să fiu mai clar, omul simplu vede preocuparea pentru interesul public prin consecințele directe, în cazul Colectiv, un număr de morți și răniți fără nicio vină, politicianul generează proxy-uri, adică apărări, acoperiri în hârtii, de multe ori mistificări , care să justifice preocuparea pentru interesul public. Avem pe de o parte un receptor lucid, chiar dacă plin de emoție uneori, de cealaltă parte un emițător care transmite tone de justificări prin intermediul unor canale, ele însele decredibilizate.
Din această ciocnire de perspective apar astfel de revolte uriașe, care pot fi stăpânite din ce în ce mai greu cu mijloace convenționale. Mulți s-au iluzionat că, odată stinse, asemenea răbufniri își vor pierde energia electorală distructivă, dar au avut surpriza să constate că unda de șoc s-a propagat pe parcursul mai multor luni, fără a putea fi stinsă în momentele cruciale ale votului.
Așa s-a întmplat după criza Arafat din iarna lui 2012, oprită prin demisia cabinetului de atunci și instalarea unui guvern cu figuri mai proaspete. Sistemul n-a putut să tolereze o asemenea schimbare și înlocuirea majorității, două luni mai târziu, a fost inevitabilă. Dar priviți în urmă și constatați că unda de șoc s-a propagat până la alegerile parlamentare din toamnă, deși între timp au mai avut loc patru ”descărcări” ale furiei populare: schimbarea cabinetului, schimbarea majorității, alegerile locale și referendumul de demitere.
Astăzi, spre deosebire de 2012, pericolul este imens, pentru că nu mai avem un recipient al sistemului care să colecteze nemulțumirile (pe atunci se numea USL). Nu mai există acel buffer politic care să permită captarea pașnică și treptată a frustărilor colective acumulate.
Ceea ce vor partidele nu se mai poate, adică să acopere disfuncțiile majore ale instituțiilor și, în același timp, să-i convingă pe români că lucrurile funcționează normal sau că, chiar ei, politicienii, sunt cei mai nimeriți să genereze schimbarea în bine.
Criza de încredere a căpătat proporții apocaliptice pentru că politicienii refuză să iasă din vechea paradigmă, în vreme ce românii sunt deja într-o nouă eră. Politicienii nu înțeleg de ce alegătorii nu mai ”cumpără” aceleași baliverne, alegătorii sunt revoltați că politicienii vând aceleași vechituri. Acesta nu poate fi un echilibru.
De câte ori se petrece o asemenea coliziune, ambele părți ies bulversate. Politicienii își pun cenușă în cap și promit să se schimbe (dar acesta nu e decât un truc învățat de la compania de PR), alegătorii sunt tot mai stupefiați și mai nerăbdători să vadă schimbarea mult promisă.
Există, deci, acum, o tensiune imensă în societate și, din păcate, ea nu se mai poate descărca decât în stradă sau în alte forme extreme de protest. Or, asta e ce trebuie evitat, pentru că o instabilitate socială majoră nu garantează intrarea pe un palier de echilibru superior.
În situația dată nu văd altă soluție decât asumarea responsabilităților la nivel politic. Și, evident, asta nu se poate face decât prin demisii la nivel înalt. E un prim pas, dar e insuficient. Grabnic el trebuie să fie urmat de reforme majore în interiorul partidelor (nu cosmetizări) și un pact politic solid care să vizeze câteva puncte critice ale funcționării instituțiilor: depolitizarea administrației, selecție pe baza competențelor, eliminarea clientelei politice.
Știu, sună idealist, ca de obicei, dar, vedeți, schimbări, care ieri păreau o himeră, astăzi sunt realități. Nu depinde decât de partide dacă viitoarele schimbări se vor produce pașnic sau violent.
Articol publicat de PoliticScan
