De același autor
Evolutia relatiilor internationale in anii din urma, dupa prabusirea Imperiului sovietic in 1991, si indeosebi evenimentele care au marcat faza cea mai recenta a crizei irakiene au adus in centrul atentiei problema Europei, a locului ei in sistemul mondial in vremea globalizarii, a optiunilor ei intre diferitele cai, teoretic posibile, de participare la solutionarea gravelor incercari cu care este si va fi confruntata omenirea in secolul care s-a deschis. In esenta, aceste optiuni se reduc la doua: continuarea aliantei cu Statele Unite ale Americii sau indepartarea de aceasta alianta pana la o eventuala desprindere.
Puternic s-a manifestat in cursul desfasurarii crizei irakiene - atat in faza preliminara, diplomatica, cat si in cea militara - aspiratia unora dintre puterile europene, in frunte cu Franta si Germania, de a afirma autonomia Europei fata de Statele Unite, de a oferi si de a impune o solutie proprie tensiunilor in eruptie din Golful Persic si de a salva "multilateralismul" impotriva "unilateralismului".
Dar efortul de a preface aspiratia in realitate se loveste de cateva contradictii europene esentiale, produs al unei evolutii indelungate, a caror dezlegare nu e nici usoara si nici apropiata in timp.
E o banalitate astazi constatarea ca problemele cele mai de seama ale relatiilor internationale sunt mondiale si urmeaza a fi rezolvate la scara mondiala. Cu atat mai acut se pune intrebarea: este capabila Europa sa faca fata doar cu mijloacele ei grelelor noi incercari din sfera politico-militara, dar si in general de civilizatie care se anunta in era in care am intrat?
Pentru a fi capabila sa se manifeste autonom si eficace in plan mondial, Uniunea Europeana ar trebui mai intai sa devina o unitate, ceea ce, in stadiul actual al evolutiei ei, e departe de a fi. Socul crizei irakiene a adus in vazul lumii intregi fragilitatea Uniunii, ai carei membri au reactionat divergent sau chiar contradictoriu la hotararea americana de a inlatura cu forta regimul lui Saddam Hussein. Desi in reflux, traditia natiunii, a statului national si a derivatului lor, nationalismul, formata si consolidata in indelungata tranzitie de la evul mediu la lumea contemporana, e inca prea puternica pentru a permite sudura rapida a mozaicului statal si national european.
Tensiunea dintre tendinta spre unitate si traditia statului national si a nationalismului e prima contradictie esentiala care a contracarat si continua sa incetineasca inchegarea Europei ca entitate. Dupa cateva decenii de eforturi sustinute, Europa Occidentala a reusit sa constituie o piata comuna, a carei infaptuire suprema recenta e moneda comuna euro; dar la acest prag s-a oprit deocamdata procesul unificarii. A constatat-o de curand nu altul decat Romano Prodi, unul dintre exponentii de seama ai efortului de unificare. "L'Europe des patries" - formula care exprima viziunea generalului Charles de Gaulle asupra unitatii europene - este astazi inca trasatura dominanta a Uniunii Europene.
Dincolo de ocean se afla natiunea-continent americana, cu toate avantajele imense pe care le comporta aceasta situatie in raport cu continentul european al statelor nationale.
Pentru a indeplini conditiile cerute de functia mondiala la care aspira, Europa are nevoie de mijloace de putere militara corespunzatoare acestui rol. Dar alcatuirea unei forte
