Furtul intelectual, privilegiu al noii clase

Creaţia cultural-ştiinţifică nu este un produs ca oricare altul al activităţii societăţii; ea conţine şi transmite esenţa opţiunii sau opţiunilor acesteia în căutarea adevărului şi a variatelor sale întruchipări. Furtul de idei în acest domeniu al creaţiei se repercutează negativ asupra spiritului şi credibilităţii întregii societăţi care îl mai tolerează încă.

Regimul totalitar comunist a produs pro­gramatic o pătură privilegiată cu acces la avantajele de tot felul oferite de mo­no­polul instituit de partidul la putere asupra economiei ţării şi de controlul său total asupra societăţii. Factorii de conducere ai partidului unic şi ai organelor sale de con­trol şi execuţie se împărtăşeau din avan­tajele multiple inaccesibile muritorilor de rând – locuinţe, în mare măsură acaparate prin politica de rapt denumită na­ţio­na­lizare, bunuri de consum distribuite în magazine speciale, călătorii în străinătate şi altele –, toate în condiţiile cele mai fa­vorabile. Pe deasupra, activiştii de odi­nioară se bucurau de impunitate dacă în­călcau legea, într-un sistem politic în care justiţia era „un instrument al luptei de cla­să“. Decădeau din acest statut de pri­vi­legiu doar cei pe care îi lovea dizgraţia celor mai puternici decât ei. Sistemul însă s-a menţinut intact până la răsturnarea din decembrie 1989.

Revoluţie în sensul cel mai li­mi­tat – întrucât a înlocuit grupul de putere totalitar prin altul declarativ democratic, dar decis să păstreze în mâini fidele pâr­ghiile principale ale puterii economice şi politice, precum şi să ţină la distanţă de acestea forţele autentic democratice, care se străduiau să renască din cenuşa de­ce­niilor de teroare criminală –, răsturnarea din decembrie 1989 a asigurat, de fapt, con­tinuitatea funcţională a sistemului, înlocuit, în unele cazuri, chiar cu acelaşi personal. Cel mai strident semnal al con­ti­nuităţii l-a oferit impunitatea de care s-au simţit acoperiţi beneficiarii marilor trans­feruri de avuţie şi ai afacerilor ilegale până în anii cei mai recenţi, deşi a început să se facă simţită mâna reparatoare a justiţiei care, sub diverse imbolduri interne şi mai ales externe, a manifestat tendinţa de a-şi redobândi independenţa şi de a-şi re­cu­pera astfel funcţia autentică. Într-atât de puternică şi persistentă s-a dovedit tra­di­ţia impunităţii pentru cei ocrotiţi de struc­turile de putere în trecerea de la co­mu­nism la postcomunism, încât nici măcar sem­nalele clare furnizate de organele de supraveghere şi de aplicare a principiilor de drept nu i-au putut convinge să re­nun­ţe la metodele frauduloase sau măcar să le sporească vigilenţa în desfăşurarea afa­ce­ri­lor lor. Proporţiile imense ale fraudei în lu­mea afacerilor materiale în societatea ro­mâ­nească a ultimului sfert de secol aş­teap­tă încă să fie dezvăluite în toată amploarea lor.

Ceea ce a adus nou sfertul de se­col amintit este dimensiunea ja­fului comis în sfera valorilor cul­turale – învăţământ şi cercetare academică –, cu incalculabile efecte negative asupra ansamblului vieţii so­ciale. Într-adevăr, creaţia cultural-ştiin­ţifică nu este un produs ca oricare altul al ac­tivităţii societăţii; ea conţine şi trans­mite esenţa opţiunii sau opţiunilor aces­te­ia în căutarea adevărului şi a variatelor sa­le întruchipări. Furtul de idei în acest d­o­me­niu al creaţiei se repercutează negativ asu­pra spiritului şi credibilităţii întregii so­cietăţi care îl mai tolerează încă. Cu atât mai surprinzătoare şi îngrijorătoare este, aşa­dar, toleranţa manifestată de factorii de decizie din sfera culturală faţă de pro­li­ferarea furtului intelectual în mediul uni­ver­sitar-academic. Devenit din excepţie fapt curent, fenomenul, care subminează temelia spiritului public, a fost în sfârşit sesizat şi denunţat public în ultimele săp­tămâni; dar o analiză temeinică şi mă­su­rile corespunzătoare eradicării sale rămân încă de domeniul viitorului.

Spre deosebire de precursorii lor din vremea totalitarismului, mai puţin interesaţi de a obţine ti­tluri academice (cu o excepţie celebră prin enormitatea ca­zu­lui), poate şi pentru că poziţia socială cea mai avantajoasă era dobândită prin as­cen­siunea în partidul totalitar, şi nu prin me­rite intelectuale, noua clasă din zilele noas­tre râvneşte cu ardoare la dobândirea titlului de doctor în diverse domenii ale cercetării şi, mai surprinzător încă, îl obţine cu mare uşurinţă. Tendinţa este, de o parte, cea a aspiranţilor la consacrare prin titluri ştiinţifice, urmare a schimbării de mentalitate, a locului mult mai în­semnat acordat calificării profesionale în domeniul intelectului, într-o societate în curs de integrare în Europa, iar de altă parte, cea a titularilor de funcţii uni­ver­si­tare şi academice, care au ştiut să trans­forme această cursă spre legitimare prin titluri într-un excelent prilej de a-şi spori considerabil veniturile, desigur, pe seama onestităţii întregului proces de promovare socială în sfera culturală şi politică, cu efect deplorabil asupra spiritului public şi a credibilităţii societăţii noastre. Sem­ni­ficativă în gradul cel mai înalt în această privinţă este constatarea că titlul de doc­tor însoţeşte în ultimul timp unele dintre cele mai însemnate poziţii din ierarhia po­litică a ţării – secretari de stat, miniştri şi chiar un prim-ministru, pentru a nu co­borî la treptele inferioare ale scării po­li­tico-administrative, unde fenomenul este frecvent – şi că această distincţie a fost ob­ţinută prin plagiat, adică furt intelectual. Lipsa de reacţie din partea guvernelor ca­re s-au succedat în fruntea ţării timp de mai bine de un sfert de secol – de fapt, o co­nivenţă tacită – a conferit impunitate acestei fraude de întinse proporţii, cu re­percusiuni profund negative şi cu ten­din­ţă constantă de extindere. Noua clasă, de­rivată din cea veche, dar hotărâtă să-şi apere poziţia în noile condiţii ale înaintării spre Răsărit a lumii civilizate, a adăugat, aşadar, încă un privilegiu la cele moş­te­nite de la regimul anterior.

Actualul guvern, animat, se pa­re, de o nouă concepţie şi etică politică, tinde – deocamdată în stadiu declarativ – să extirpe această cangrenă a societăţii ro­mâneşti din zilele noastre. O declaraţie re­centă a domnului Adrian Curaj, ministrul Educaţiei, propune preluarea verificării ac­tivităţii şcolilor doctorale de către uni­ver­sităţi şi de către Academia Română (Ro­mânia liberă, 14 decembrie 2015). Pro­pu­nerea se înscrie într-o logică normală, dar nu ţine seama de faptul că nici măcar instituţiile recomandate de domnia sa pen­tru funcţia de paznici ai onestităţii pro­fesionale nu au fost ocolite de viciul care a bântuit şi încă mai bântuie în tot spaţiul universitar-academic al culturii româ­neşti. Restaurarea credibilităţii activităţii noas­tre ştiinţifice – doctoratele, neîn­do­iel­nic, dar nu numai ele – presupune, fi­reş­te, antrenarea instituţiilor universitare şi academice în realizarea acestui imperativ al culturii şi al vieţii publice româneşti. Dar eficacitatea soluţiei propuse de dom­nul Adrian Curaj, ministru al Educaţiei, pre­supune o operaţie preliminară delicată, dar stringentă: desolidarizarea instituţiilor recomandate să exercite controlul asupra lucrărilor ştiinţifice – certificarea ori­gi­na­li­tăţii lor şi denunţarea eventualelor cazuri de fraudă ştiinţifică – de balastul negativ din propria ogradă – doctorate, cursuri, tratate. Toleranţa manifestată faţă de frau­da intelectuală în ultimul sfert de secol în înseşi instituţiile universitare şi academice vizate – uneori această toleranţă a fost de fapt produsul conivenţei între conducerea instituţiilor în cadrul cărora au fost ela­bo­rate şi publicate aceste lucrări şi cei cul­pabili de furt intelectual – face in­dis­pen­sa­bilă lepădarea oficială de acest grav viciu al vieţii noastre intelectuale, garanţie a dem­nităţii recâştigate.

Aşadar, pentru ca instituţiile propuse de dom­nul ministru al Educaţiei pentru func­ţia verificării originalităţii lucrărilor ştiin­ţi­fice – universităţi, Academia Română şi ce­lelalte academii – să fie apte de a în­de­plini credibil această misiune de onoare, se impune din partea lor un efort de au­to­epurare de balastul fraudei literare, de de­so­lidarizare de operele neoneste realizate în cadrul lor, cu conivenţa sau îngăduinţa propriilor conduceri. Abia atunci vor do­bân­di autoritatea morală pentru a răs­pun­de înaltei misiuni cu care vor fi creditate, iar noua clasă va fi lipsită de unul dintre privilegiile dobândite în perioada post­re­voluţionară.