Paranoia CNA

Cine cunoaşte cât de cât evenimentele din ultima perioadă care au marcat existenţa Consiliului Naţional al Audiovizualului nu are nevoie de prea multe explicaţii pentru a înţelege asocierea din titlu.

Asupra termenului din titlu există o su­medenie de conotaţii, iar asocierea sa cu forul suprem al audiovizualului românesc n-ar putea decât să sporească numărul in­terpretărilor con­tra­dic­to­rii, astfel încât cred că se im­pune o încercare de lim­pezire a apelor.

Wikipedia ne spune că „Pa­ranoia este un proces de gân­dire puternic afectat de anxietate sau frică, de multe ori până la ira­ţio­nalitate şi delir, decurgând fără halucinaţii şi schim­bări accentuate de per­so­nalitate. Gândirea paranoică este carac­terizată de obicei de neîncredere sau suspiciune faţă de ceilalţi. Paranoia este denumirea dată unei stări de orgoliu exa­gerate, de gândire greşită, de inter­pre­tări false, fiind o boală psihiatrică în­ca­drată în clasa psihozelor. Istoric, aceas­tă caracterizare a fost folosită pentru a descrie orice formă de delir“. Etimologia termenului provine din limba greacă („pa­ra“ – în afară; „nous“ - minte) şi su­ge­rea­ză fără ambiguităţi o serie de com­por­ta­mente anormale, rupte de raţionalitatea realităţii în care trăim, deşi este mai în­cetăţenită interpretarea medicală ce con­du­ce în sfera patologicului spre „un grup de boli psihice cronice care se manifestă prin lipsă de logică în gândire, prin idei fixe, prin susceptibilitate, prin orgoliu exa­gerat, prin mania persecuţiei, prin ha­lucinaţii etc.“.

Cine cunoaşte cât de cât eve­nimentele din ultima perioadă care au marcat existenţa Con­si­liului Naţional al Audi­ov­izua­lului nu are nevoie de prea mul­te explicaţii pentru a înţelege asocierea din titlu. De la numirea Laurei Georgescu la conducerea instituţiei au început să de­vină evidente o serie de situaţii para­nor­male care au influenţat din ce în ce mai accentuat reacţiile majorităţii membrilor Consiliului, unii dintre ei persoane care lăsaseră anterior impresia unei apreciabile onorabilităţi.

Iniţial, din considerente politice evidente în mai toate sferele vieţii noastre sociale, s-a produs o scindare în ceea ce ar fi tre­buit să reprezinte modul de interpretare obiectivă a legii, aceasta culminând cu po­larizarea în două cete oarbe, capabile doar de contestarea iraţională şi nemotivabilă a oricărei luări de poziţie a oponenţilor. Ani­mozităţile au fost întreţinute şi accentuate de isprăvile penale ale Laurei Georgescu, pentru care lipsa de imaginaţie în găsirea căilor de implementare a coman­da­men­te­lor politice cărora le era subjugată a cons­tituit principala sursă de notorietate.

Deja arhicunoscuta modificare din sep­tem­brie 2014 a regulamentului de organizare şi funcţionare (ROF) a demonstrat cât de departe de înţelegerea legii şi a raţiunii de existenţă a instituţiei se pot poziţiona unii dintre corifeii acesteia. S-a instituit un haos din care deocamdată nu se întrevăd semnele posibilităţilor de ieşire. Deşi or­ga­nizarea şi conducerea succesivă a şedin­ţelor de către mai toţi membrii Consiliului a fost prezentată ca un pas spre o res­pon­sabilizare superioară a acestora, în rea­litate ea a fost sursa unor noi modalităţi de boicotare a lucrărilor şi adoptării unor hotărâri, ajungându-se inclusiv la situaţia în care cel desemnat la conducerea unei şedinţe îşi lua un scurt concediu de odih­nă doar pentru ziua respectivă.

Nu este de mirare că, din cauza acestei situaţii, s-au adunat zeci de probleme şi sute de sesizări care şi-au aşteptat luni de-a rândul pu­nerea pe ordinea de zi a unei şedinţe şi luarea în discuţie, cele mai multe sfâr­şind prin a fi îngropate în uitare. După cum s-a relatat periodic în presă, prin­cipala preocupare a distinşilor membri s-a îndreptat către gă­sirea unor procedee cu aparenţă de le­ga­litate, care să ducă la diminuarea nu­mă­rului de probleme luate în discuţie; se pro­punea neluarea în considerare a sesizărilor nesemnate sau primite prin e-mail, precum şi clasarea celor care dobândiseră o anumită vechime de aşteptare, fără să se ţină seama de faptul evident că ma­jo­ritatea problemelor semnalate erau de na­tura celor care impuneau o sesizare ur­gentă din oficiu a Consiliului. Se acorda însă o atenţie deosebită acelor sesizări „fa­bricate“ sub atenta îndrumare a preşe­dintei, cele care în prezent dau un pic de culoare ternului său dosar penal. Doar cu câteva zile în urmă, DNA a comunicat extinderea cercetărilor asupra Laurei Geor­gescu pentru abuz în serviciu, în formă continuată, precum şi pentru instigarea la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată. Partea tragică este că respectivele semnături private sunt ale unor funcţionari mai slabi de înger, care au cedat presiunilor şi au intrat in­con­ştienţi în acest malaxor; să sperăm că, în acest caz, cercetările vor decela ade­vă­rurile în profunzimea lor şi nu vor fi pe­depsiţi acarii Păun.

Parcă pentru a ieşi din anonimatul stân­jen­i­tor în care singur se plasase, CNA ne-a mai oferit recent un act din comedia tra­gică în care s-a implicat cu dublă calitate, de autor şi interpret, de data aceasta luând forma unui proces judiciar în regia inepuizabilei Laura Georgescu. Intuind că, totuşi, sfârşitul aventurii sale se apropie im­placabil, cea care s-a dovedit un ve­ri­tabil gropar al formei actuale de existenţă a CNA a simţit nevoia să se mai bage o dată în seamă cu acest cântec de lebădă ră­guşită. Ceea ce acum a apărut halucinant (a chemat în judecată instituţia pe care în­că o reprezintă) se poate presupune că va că­păta o anumită noimă după mult so­li­ci­ta­ta, aşteptata şi previzibila demisie (de dezonoare), când va putea să reflecteze şi să se războiască în linişte cu toate aiurelile lăsate în urmă.

A urmat o luare de poziţie normală a gru­pului de pârâţi, aceştia retrăgându-şi public sprijinul pentru imunda preşedintă şi cerând comisiilor parlamentare re­vo­ca­rea ei din funcţie. Acţiunea propune o forţare a legii, la care e greu de presupus că se vor înhăma membrii unor comisii ca­re sunt în acest moment mult mai preo­cupaţi de legalitatea procedurilor de fen­tare a justiţiei. Deocamdată, au ales calea de minimă rezistenţă a milogelilor smio­r­căite către doamna atotputernică, pentru a-i forţa demisia. Aceasta este refuzată într-o ultimă zvârcolire orgolioasă, amâ­nată până când un Făt Frumos pe un cal alb se va înfăţişa spre a-i prezenta lista în­călcărilor de lege pe care le-a făptuit (pe care deja le ştie toată lumea, inclusiv par­lamentarii şi procurorii, dar cărora pro­ba­bil încă nu le-a venit vremea să fie aş­ter­nute ordonat într-un rechizitoriu). Sub aco­perirea unei clamabile prezumţii de nevinovăţie, cu o dârzenie demnă de cau­ze mult mai nobile, această persoană con­tinuă să se agaţe de jilţul de şefă a Con­siliului (deşi şefia ei nu mai este de mult recunoscută de nimeni din interior şi nici de parlamentarii majoritari care au pro­pulsat-o acolo). Ajunşi la limita disperării, în faţa refuzurilor repetate ale Laurei Geor­gescu de a demisiona, cei doi titani ai cul­turii (parlamentare), Georgică şi Gigel, au alunecat în vechiul păcat al tranziţiei ro­mâneşti, cel de a face legi pentru situaţii punctuale sau persoane concrete, şi nu pentru principii, propunând o modificare a Legii audiovizualului care să permită de­miterea preşedintelui şi bătătorirea dru­mu­lui către abuzuri, la care parlamentarii noştri au demonstrat că se pricep ca ni­meni alţii.

Dacă această nouă inepţie par­lamentară, împotriva căreia s-au exprimat deja mai multe voci credibile ale societăţii ci­vile, nu va fi îngropată din fa­şă, subiectul merită tratat pe larg într-o viitoare dezbatere publică, în care trebuie reevocat întregul parcurs al legislaţiei au­diovizuale româneşti şi punctate efectele de­zastruoase ale politicilor de subordonare oarbă a mijloacelor de exprimare publică intereselor unor găşti hulpave de borfaşi politici. Soluţia propusă ne-ar întoarce cu peste 20 de ani în urmă, la prima Lege a audiovizualului, ale cărei principii de funcţionare s-au oglindit în ultimii ani în situaţia televiziunii publice. Cui îi place ce se întâmplă acolo să sprijine aventura pro­pusă de cei doi ipochimeni. Cui nu îi place să se gândească puţin la soluţii simple şi realiste de depăşire a situaţiei. Chiar dacă premierul a refuzat să ceară demisia care se impune (vezi România liberă din 2 apr­i­lie), grupurile politice au suficiente mij­loace de persuasiune care să o forţeze; to­tul e să se dorească, iar asta nu se va în­tâmpla decât atunci când efectele de ima­gine îi vor macula tot mai mult pe cei ca­re au impus-o. Acest proces este în plină desfăşurare, iar momentul final se apropie vertiginos. Ce va urma?

A existat speranţa unei revigorări a Con­siliului prin infuzia cu sângele proaspăt al celor patru noi membri aduşi în toamna anului trecut. Societatea civilă, atâta câtă este şi atât cât a fost lăsată să se exprime, a încercat să tragă semnalul de alarmă şi să lanseze apeluri privind constituirea unui set de criterii şi de proceduri trans­parente de numire a membrilor Con­si­liu­lui. Rezultatul a fost o procedură de nu­mire mai tulbure ca niciodată, aproape se­cretă, rezultatul acesteia concretizându-se în persoane a căror competenţă şi bună-credinţă sunt încă aşteptate să contribuie la detensionarea situaţiei din instituţie şi înscrierea ei pe făgaşul corect al în­de­pli­nirii atribuţiilor legale.

Ce se mai poate aştepta astăzi de la CNA? Scriam mai de mult despre perspectiva ca, „ră­mâ­nând un ins­trument politic în mâna unei mi­norităţi din ce în ce mai izolate de societate, chiar dacă încă majoritare parlamentar, CNA să-şi piardă definitiv capacitatea de a ţine în frâu răbufnirile mediatice din ce în ce mai violente ale unor actori din ce în ce mai disperaţi. Salvarea sa nu mai poate veni decât prin forţarea unor modificări legislative care să statueze criterii profe­sio­nale ferme de selectare a membrilor Consiliului şi principii deontologice ri­gu­roase care să le guverneze atribuţiile, ac­tualul CNA riscând să se topească în cele din urmă în mediul vâscos al altor au­to­rităţi“. Se poate observa în acest moment că nu s-a avansat cu nimic, iar disoluţia autorităţii instituţiei a atins cote pe­ri­cu­loase pentru echilibrul mediatic de care so­cietatea românească are mai multă nevoie ca niciodată.

O dovadă că paranoia se răspândeşte tot mai profund în măruntaiele cangrenoase ale acestei instituţii este şi reacţia car­a­ghioasă şi disproporţionată a unui mem­bru al Consiliului de a chema jandarmeria şi poliţia criminalistă pentru investigarea acţiunii unor salariaţi care au afişat pe câteva uşi mai furniruite (ştiu ei care), cu ocazia aniversării agonicei doamne, un text panegiric, reprezentând un „omagiu“ conceput în limitele priceperii şi sim­ţă­mintelor proprii.

În mod logic şi necesar, timpul ce va ur­ma va trebui să impună un tratament com­plex de resuscitare a instituţiei, incluzând şi vaccinarea ocupanţilor ei împotriva simptomelor şi manifestărilor de care am pomenit la început. Sunt toate şansele ca un asemenea tratament să fie sortit unui previzibil eşec, singura soluţie fiind o intervenţie chirurgicală radicală, ceea ce presupune coordonarea acţiunilor volitive ale mai multor entităţi sociale, simpla do­rinţă de ajustare legislativă a unor par­la­mentari nemaiprezentând niciun fel de cre­dibilitate. Pentru asta se impune gă­si­rea unui medic hotărât şi insensibil la sedativele ce-i vor fi administrate din toa­te direcţiile.