Moștenirea Băsescu. Pe de o parte…

Crede poporul că la prezidențialele din 2014 se luptă cu Băsescu?

De zece ani, politica românească s-a di­vi­zat pe criteriul Băsescu. Până de curând, ta­berele erau compuse din cei care îl sus­țin pe Traian Băsescu și cei care i se opun, iar confruntarea dintre aces­te tabere a crescut pe par­cursul deceniului în agre­si­vitate, până la punctul la ca­re amenința să rupă so­cietatea. Acum, cu trei luni înainte de plecarea sa din fruntea statului, spectrul po­litic s-a reașezat în aș­tep­tarea epocii post-Băsescu, dar linia de clivaj a rămas. Ea îi desparte pe cei care cred că Traian Bă­sescu a fost un dictator care a zdrobit Ro­mânia, coborând-o în cea mai în­gro­zi­toare noapte totalitară, și cei care cred că Traian Băsescu a fost un reformator, care a luptat cu un sistem postcomunist de­tes­tabil, lăsând după el o justiție cu mult mai funcțională și mai plauzibilă decât a găsit, o țară orientată mult mai ferm către SUA și UE decât a găsit și o economie cu bune perspective postcriză, ceva mai echilibrată structural decât a găsit. Alegerile din 2012 au fost zdrobitor câștigate de prima ta­bă­ră. Sloganul luptei cu dictatorul a prins și a dat rezultate electorale notabile. În­tre­ba­rea esențială, de al cărei răspuns depinde re­zultatul alegerilor prezidențiale din acest an, este dacă același slogan al luptei cu dic­tatorul mai ține. Ponta speră că da, pe asta mizează cu toată energia. Iohannis spe­ră că nu, că electoratul va avea acum un calcul ceva mai complicat decât simpla pulsiune de a-l elimina pe dictator. Mai ales că „dictatorul“ nu can­didează.

Întrebarea estențială, așa­dar, este: crede poporul că la prezidențialele din 2014 se luptă cu Băsescu sau nu? La asta se reduce totul. Știu că e dezamăgitor de sim­plu, știu că e deprimant de pros­tesc, știu că e exas­pe­rant de greșit. Dar un sis­tem care să tragă la răspundere poporul pen­tru pros­tiile pe care le crede și pentru de­ciziile pe care le ia în consecință, cel pu­țin în ca­drul democrației, nu s-a inventat. În aș­tep­tarea răspunsului de la urne, me­rită, to­tuși, să remarcăm ce consecințe au pro­dus cele două linii de gândire, de­ve­ni­te, mai nou, două atitudini față de moș­te­ni­rea Bă­sescu. Cu precizarea că cea mai fru­moasă categorie, cea a idealiștilor (pu­țini, foarte puțini, cum sunt ei de obicei), plu­tește în­tre tabere, vorbind cu în­că­pă­țâ­na­re des­pre un viitor fără Băsescu (asta e clar!) și fără Ponta (asta e dezirabil!), pur­ced astăzi la observarea taberei în­vin­gă­to­ri­lor de ieri, aflată și acum în „pole-position“.

Prima tabără, așadar, cea care crede, după cum îi transmitea Dan Voiculescu lui Adri­an Năstase acum câteva zile, că în Ro­mâ­nia post-Băsescu totul este de refăcut, a trebuit să găsească, mai întâi, calea pentru a-l înlocui pe Băsescu. Cu cine? – s-au în­trebat și ei. Într-o comedie savuroasă scri­să de Aristofan în secolul al V-lea î.Hr. in­titulată Cavalerii, ni se povestește cum a putut fi înlăturat de la putere un demagog care își asigurase iubirea poporului și abu­za de stat. Complotiștii, îndemnați de un oracol, au ajuns la concluzia că un mare demagog poate fi răsturnat de la putere doar de un demagog și mai mare. Cel ce lin­gușește poporul atât de gros încât îi smulge nu doar sufragiile, ci și adorația va putea fi învins de cineva care va linguși po­porul încă și mai gros. Aristofan vrea să ne spună, printre altele, că în democrație competiția pentru putere este, inevitabil, o competiție a demagogilor. Fără să-l ci­teas­că pe Aristofan, ci conduși de ins­tinc­tul lor, politicienii anti-Băsescu s-au gân­dit că lui Băsescu nu i se poate opune mai efi­cient decât un „Băsescu plus“, un Bă­ses­cu și mai Băsescu. Nu are importanță cum este Băsescu de fapt, ci cum este el per­ce­put de adversari. Cum Băsescu este, pen­tru ei, un dictator obraznic, manipulator, corupt și mincinos, ceea ce ei au produs drept berbece în lupta cu Băsescu arată exact așa: un dictator și mai dictator, un obraznic și mai obraznic, un manipulator și mai manipulator, un corupt și mai co­rupt, un mincinos și mai mincinos. Exact asta avea în vedere un bun și vechi prie­ten, radical antipesedist de mulți ani, care mi-a spus că nu l-a votat niciodată pe Tra­ian Băsescu pentru că îi reproșează tocmai stabilirea unui standard al agresivității drept condiție a succesului în politică. „Chiar dacă Băsescu nu a încălcat Cons­tituția, așa cum spui tu și spune și Curtea Cons­tituțională, el a dus totul la cea din urmă limită și a întins acea limită până la punc­tul de rupere. Tu spui că, totuși, li­mita nu a fost ruptă. Eu spun că și așa e grav. Și vezi de ce: l-a produs pe Ponta. Era previzibil că cel care va veni să-l în­vingă pe Băsescu va trebui să facă un pas în plus, să comită un exces mai mult și acel pas este inevitabil în afara Cons­tituției și rupe limita democrației, de vreme ce Băsescu a mers până la limita limitei“ – mi-a zis prietenul. Săptămâna vii­toare, despre partea cealaltă. //