De același autor
Diversiunile în România au început „timid“, în 1989, imediat după evenimentele din decembrie. Terorişti, ce s-au dovedit imaginari, au tras, potrivit lui Ion Iliescu, „din toate poziţiile posibile“. De la „nu ne vindem ţara“ la „vin moşierii“ ori la „moarte intelectualilor“, a fost folosit întreg arsenalul diversionist cu ajutorul unicei televiziuni, cea naţională. Nu trebuie uitat nici conflictul interetnic de la Târgu Mureş, din martie 1990 (conflict exacerbat şi întreţinut până la prezidenţialele din 1992). Au urmat mineriadele, ascunderea adevărului despre revoluţie, cocoloşirea tuturor corupţilor, care s-au îmbogăţit furând din avuţia naţională, denigrarea partidelor istorice şi a liderilor acestora.
Ion Iliescu câştiga alegerile din 20 mai 1990, învingându-i pe Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu. Iliescu câştiga apoi şi alegerile din septembrie 1992, când îl învinge în turul doi pe Emil Constantinescu. În campania electorală din 1992, tema obsesivă a fost aceea că „vin ungurii şi ne iau Ardealul“. Iliescu a fost ajutat în cursa electorală de Gheorghe Funar, clasat al treilea, pe atunci la PUNR, ulterior el migrând la PRM. Emil Constantinescu reuşeşte să îşi ia revanşa abia în noiembrie 1996. Primul scandal sexual care a ţinut prima pagină a ziarelor, cu scopul de a abate atenţia de la problemele politice ale vremii prin 1995, a fost cel despre relaţia jurnalistei Floriana Jucan şi a ambasadorului Elveţiei Jean-Pierre Vetovaglia.
S-a aflat atunci despre implicarea directorului SRI Virgil Măgureanu. Înaintea scrutinului din 1996, în vreme ce partide din CDR l-au susţinut pe Horia Patapievici în plin scandal legat de apariţia celebrului „căpitan Soare“, PDSR îşi vedea de operaţiunea „telefoanele murdare“ pentru care a fost dur acuzat, adăugându-se şi scandalul interceptărilor telefonice prin Serviciul Român de Informaţii, subordonat puterii politice la acea vreme. Dacă Emil Constantinescu îl acuza pe Ion Iliescu şi PDSR (actualul PSD) că practică lipsa de transparenţă în privinţa solicitărilor primite din partea NATO, la care România dorea să adere, Ion Iliescu şi pedeseriştii strigau ca din gură de şarpe că, de fapt, Emil Constantinescu ar fi cerut, prin august 1996, amânarea permanentizării clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. Fapt ce ulterior s-a dovedit neadevărat.
Dornic ca Iliescu să câştige un nou mandat, PDSR şi-a folosit întreg arsenalul din dotare, inclusiv împrăştiind prin toată ţara celebrele „manifeste murdare“, care au fost aruncate din avioanele închiriate de puterea de atunci, stârnind indignarea opoziţiei, din cauza minciunilor promovate. Oamenii lui Iliescu au exacerbat din nou pericolul naţionalist, acuzând CDR că vrea să desprindă Transilvania de trupul României. Principal aliat, acelaşi C.V. Tudor.
Către finalul mandatului lui Emil Constantinescu, care câştigase alegerile din 1996, izbucneşte un scandal sexual de răsunet stârnit din senin de amicul lui Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, care flutura pe micile ecrane file, chipurile, dintr-un jurnal intim al actriţei Rona Hartner. Actriţa şi preşedintele se trezesc, în 1999, că devin victime ale unul megascandal sexual, care se dezbate aprins pe micile ecrane şi în paginile tuturor ziarelor. Presupusa relaţie amoroasă dintre cei doi a afectat puternic imaginea ambilor protagonişti. Hartner, presupusa amantă, se stabileşte la Paris, Constantinescu se confruntă în scurt timp cu o altă mare provocare, „mineriada de la Costeşti“, ce a culminat cu „pacea de la Cozia“. Cele două scandaluri s-au derulat aproape simultan.
Miron Cozma, apărat puternic de PDSR şi PRM, renunţă greu la calitatea de membru al partidului lui Vadim Tudor. Familia lui Constantinescu este şi ea luată în vizor şi Dragoş, fiul preşedintelui, este acuzat de afaceri ilegale cu cafea şi ţigări. După retragerea din cursa electorală a tatălui preşedinte, scandalul despre afacerile fiului s-a stins parcă de la sine. PDSR s-a străduit enorm să insinueze că Emil Constantinescu ar fi fost un preşedinte fără discernământ (nici consilierii săi principali n-au scăpat de acuzaţii grave). Ion Iliescu, cel care avea să câştige alegerile din 2000, şochează opinia publică lansând diversiunea potrivit căreia ar fi atacat virulent cu arme letale şi viruşi. Chiar dacă Emil Constantinescu a contraatacat cu teme precum Eterna şi fascinanta Românie ori scandalul „firului roşu“, pe data de 19 iulie se declară învins de structuri şi renunţă la candidatură.
Dacă Emil Constantinescu dispare, Vadim apare în turul doi al prezidenţialelor din 2000, obţinând, din cauza scandalurilor provocate, un scor fabulos. Apare votul „la mişto“. Diversiunea turului doi a fost legată de nevoia românilor de a alege între „răul cel mare şi răul cel mic“, respectiv între Vadim şi Iliescu. Teama de liderul PRM a fost abil speculată de Iliescu, care primeşte din nou un mandat în 2000, supranumit „mandatul baronilor locali“.
Alegerile din 2004 au marcat o premieră: românii nu au mai ascultat diversiunile de campanie, îndemnurile politicienilor şi au decis să voteze potrivit propriei conştiinţe, fără a se mai lăsa manipulaţi. Competiţia dintre fostul premier Adrian Năstase şi Traian Băsescu este câştigată de candidatul lansat în lacrimi după retragerea lui Theodor Stolojan. Avem ulterior parte de un mandat al controverselor, marcat de „războiul între palate“, scandalul bileţelelor, răpirea celor trei jurnalişti în Irak, suspendarea preşedintelui, bătălia antimoguli, renunţarea la imunitatea parlamentară şi începerea proceselor unor înalţi demnitari publici, deconspirarea Securităţii, aderarea României la UE în ianuarie 2007 şi câştigarea procesului de la Haga. //
Se întâmplă şi prin alte părţi ale lumii
John McCain, contracandidatul republican al lui Barack Obama, a fost criticat şi acuzat că ar avea un un temperament coleric şi este agresiv chiar de către un coleg de partid. Senatorul Thad Cochran a afirmat, în timpul campaniei electorale din SUA, că ar fi fost martorul unei dispute între McCain şi un membru al gherilelor sandiniste, în toamna anului 1987, atunci când Cochran şi McCain se aflau într-o misiune diplomatică în Nicaragua. „McCain se afla la o masă şi nu ştiu ce mi-a atras atenţia. Dar am văzut nişte mişcări rapide, iar McCain l-a luat pe acest tip de gulerul cămăşii şi l-a împins. Nu ştiu în ce fel a fost provocat, dar pur şi simplu s-a năpustit asupra lui“, a povestit Cochran. „Gândul că acest om poate fi preşedinte îmi dă fiori. Îşi pierde cumpătul şi asta mă îngrijorează“, a afirmat Cochran, referindu-se la McCain.
În 2002, în timpul campaniei electorale din Franţa, candidatul la preşedinţie François Bayrou a fost surprins de camerele de luat vederi dându-i o palmă unui copil. Nicio televiziune nu a difuzat înregistrarea până nu a fost certificată originalitatea acesteia. S-a întâmplat la periferia unui oraş. Puştiul a vrut „să-l facă la buzunare“, aşa că prezidenţiabilul i-a aplicat o lecţie. N-a fost depusă o plângere împotriva politicianului. Au rămas doar acuzaţiile candidatului cum că piciul a vrut să-l fure. Explicaţia copilului n-a mai venit nici până în ziua de azi. „Să loveşti un copil este un gest de neiertat într-o societate civilizată“, au comentat jurnaliştii francezi de la Le Post, la şapte ani dupa incident.
Campania pentru alegerile prezidenţiale din Ucraina a început, recent, cu un scandal sexual. Scandalul a izbucnit la jumătatea lunii octombrie, când un deputat al Partidului Regiunilor, de opoziţie, prorurs, Vadim Kolesnicenko, a spus că cel puţin doi copii ar fi fost violaţi într-o tabără din Crimeea, la Artek, iar patru înalţi responsabili ar fi fost implicaţi. Numele suspecţilor a fost dezvăluit. Este vorba despre tatăl adoptiv al victimelor, jurnalistul Dmitro Poliuhovici, închis din august, şi trei deputaţi ai partidului premierului Iulia Timoşenko. De atunci, scandalul ocupă primele pagini. Timoşenko nu a făcut până acum niciun comentariu, însă preşedintele Viktor Iuşcenko a cerut să se pună capăt „tuturor speculaţiilor“ pe acest subiect. //
