De același autor
Minciuna îmbracă hainele adevărului pentru a împroşca cu noroi pe cei care încearcă să se opună asaltului puterii asupra justiţiei. Sunt luate în vizor acele voci publice independente care caută să trezească lumea din amorţeală şi să arunce o privire critică asupra a ceea ce ni se întâmplă sau cei care au încercat să schimbe ceva la nivelul instituţiilor şi al practicilor instituţionale. După Horia-Roman Patapievici, care s-a retras din prim-planul vieţii publice, după ce a pus pe picioare un altfel de ICR, fiind răsplătit împreună cu echipa sa cu linşajul public, a venit rândul lui Andrei Pleşu să facă pasul înapoi. Asta după ce a dăruit generaţiei tinere una dintre puţinele instituţii de formare şi cercetare de nivel european (NEC).
Nu avem nevoie de astfel de oameni, îi preferăm pe impostori şi neaveniţii guralivi care antenizează România, strivind sub injurii şi calomnii imaginea celor care ar putea să se opună degringoladei. Trăim în regim carnavalesc ar zice unii, doar că măştile nu mai cad, carnavalul nu se mai încheie şi lumea nu se mai reînnoieşte.
Într-un interviu recent, Ana Blandiana semnala printre continuităţile dintre actuala putere PSD–ALDE şi fostul PCR eficienţa acţiunii de manipulare a opiniei publice, altfel spus, aparatul de propagandă bine pus la punct. Mai mult decât atât, liberalizarea presei şi dezvoltarea noilor medii de comunicare, înmulţirea canalelor de televiziune au făcut să se zdruncine serios unitatea de monolit a discursului public, dar şi să se multiplice la o scară imprevizibilă sursele manipulării. Când linia roşie care desparte pluralitatea vocilor şi dialogul de dictatura celui care minte mai abil este încălcată, se ajunge la confuzie şi derută. Mecanismul urii pe care s-a fondat societatea comunistă a fost reaţâţat şi deturnat spre oricine se pune de-a curmezişul acţiunii în trombă împotriva legilor, normelor şi regulilor. A le încălca şi sfida la scenă deschisă, inclusiv pe cele morale, a ajuns o modă.
Un fenomen însă uluitor pentru cei care îşi amintesc cum erau trataţi în primul deceniu şi jumătate de tranziţie de către FSN, PDSR (actual PSD) anticomuniştii „de drept“, ca să spun aşa (Corneliu Coposu, Regele Mihai, Doina Cornea, Ticu Dumitrescu), sau cei care acţionau denunţând ororile crimelor fondatoare ale sistemului comunist are loc sub ochii noştri. L-a remarcat Andrei Pleşu, în urmă cu ceva timp (în Pe mâna cui suntem?, Humanitas, 2018), vorbind de diversele tehnici prin care se încearcă ceea ce el numeşte „camuflarea“ legăturii directe dintre actualul PSD şi partidul comunist: „... este discursul vehement anticomunist (...). Aici, am mai spus-o, specialistul suprem este d-l Tăriceanu. Dar şi alţii. Neocomuniştii înfierează comunismul, trec în inventarul lui toate «abaterile» duşmanilor, dinlăuntrul sau din afara partidului“.
Tema anticomunistă a fost una dintre temele sensibile ale ultimelor trei decenii. De la Proclamaţia de la Timişoara la vehemenţa cu care a fost întâmpinată condamnarea comunismului şi pusă la pământ sub mai multe guvernări Legea lustraţiei, ea a fost un fel de revelator al legăturilor încă foarte puternice ale unei mari părţi din mediului politic cu trecutul comunist.
Am făcut din 1990 încoace foarte multe interviuri sau am stat de vorbă cu oameni care au suferit în perioada comunistă pentru că au fost acuzaţi că sunt anticomunişti. Mulţi au făcut închisoare grea, alţii au fost deportaţi, deposedaţi de bunuri sau de poziţia simbolică ocupată în societate, au pierdut pe cineva apropiat, şi-au părăsit forţat ţara sau locul de baştină. Martorii Gulagului românesc au povestit nu doar despre suferinţele lor, ci şi ale familiilor lor, ale prietenilor sau vecinilor, ale colegilor lor, ale foştilor lor profesori. Ascultându-i, înţelegi că nu doar viaţa lor a fost făcută praf, ci a unor întregi generaţii sau colectivităţi umane. M-au frapat decenţa, demnitatea, credinţa lor că adevărul va ieşi la iveală şi se va putea exprima liber, că memoria îşi va reface ţesutul ei întremător şi dătător de speranţă, că oamenii care vor afla aceste lucruri se vor feri de comunism ca de foc. M-a frapat capacitatea lor de a ierta şi de a încerca să dea sens până şi absurdului tragic căruia i-au fost victime. Foarte mulţi credeau că răul a fost până la urmă pedepsit şi binele a învins, credeau că justiţia divină veghează la crearea unei reechilibrări a lumii, prin pedepsirea vinovaţilor şi răsplătirea victimelor. Chiar dacă la nivel individual astfel de reparaţii s-au produs, chiar dacă s-au creat spaţii publice în care recunoaşterea suferinţei s-a întâmplat să funcţioneze, chiar dacă azi documentarea crimelor şi cercetările trecutului recent sunt avansate, regimul a fost condamnat oficial şi există o hartă a locurilor de memorie (între care excelează Memorialul de la Sighet), basmul e departe de a se fi încheiat frumos.
Nici în cele mai negre viziuni nu mi-aş fi putut imagina, de pildă, că în Vinerea Mare şi prin asociere directă cu tema înaltă a Răstignirii, foştii deţinuţi politici vor fi invitaţi ca să li se plângă pe umăr, la o emisiune a Antenei 3, girată între alţii şi de Marius Oprea. Asta da „banalizare a răului“, mi-am spus, încercând să îmi explic pentru a mia oară prezenţa lui la un post patronat de un mare şi dovedit securist. Unul dintre acei milionari proveniţi din aparatul fostei Securităţi despre care domnul Octav Bjoza a spus cu sinceritate, la sfârşit, că sunt vinovaţi de ce se întâmplă în România azi inclusiv cu deţinuţii politici, în timp ce redactorul emisiunii schiţa un zâmbet chinuit.
Episodul face parte dintr-un serial posibil: cum înţelege PSD să fure opoziţiei tema anticomunistă şi să o utilizeze cu cinism în folosul lui. //
